Într-o vreme în care postul pare tot mai mult o provocare culturală decât un exercițiu duhovnicesc, mărturia vieții și sfaturile unor nevoitori autentici precum Protosinghelul Vichentie Mălău devin lumină călăuzitoare pentru creștinii de azi. Arhimandritul Ioanichie Bălan, în monumentala sa lucrare Patericul românesc, ne oferă o fereastră rară spre viața unui monah aspru, dar blând, sever cu sine și plin de milă față de aproapele, un om pentru care postul nu era doar o rânduială, ci o stare de ființă.
Cine a fost Protosinghelul Vichentie Mălău (1887-1945)?
Protosinghelul Vichentie Mălău s-a nevoit în secolul XX, în cadrul obștii monahale de la Mănăstirea Secu. A fost un călugăr simplu, neînvățat în sensul academic, dar plin de har și înțelepciune lucrătoare. A deprins adânc tainele vieții duhovnicești nu din cărți, ci din practică: din privegheri de noapte, din lacrimi vărsate în rugăciune, din ascultare, din smerenie și, mai ales, din post.
Trupul său firav era ținut din scurt, așa cum spune și părintele Ioanichie, iar sufletul îi era întărit de harul lui Dumnezeu. Îi lipsea orice formă de mândrie, iar asprimea vieții sale era dublată de o blândețe tainică, de o noblețe duhovnicească.
Postul ca mod de viață, nu doar o perioadă
Protosinghelul Vichentie nu vedea postul ca pe un episod temporar al anului liturgic. Pentru el, postul era starea firească a omului care vrea să se apropie de Dumnezeu. În cuvintele părintelui Ioanichie Bălan, „niciodată nu mânca până la săturare, ci doar ca să-și țină trupul în viață”. Mânca puțin, o dată pe zi sau chiar mai rar, de obicei seara, și asta doar după rugăciune. Postul lui era mai mult decât abținere de la alimente – era o jertfă tăcută, un act de iubire și de supunere față de voia lui Dumnezeu.
Învăța pe ceilalți nu prin predici lungi sau îndemnuri rostite de la amvon, ci prin exemplul personal. Tăcerea lui era grăitoare. Când i se cerea un sfat, vorbea puțin, dar cu greutate duhovnicească.
Sfaturi simple, dar tari
Printre puținele sale cuvinte păstrate în Patericul românesc, se remarcă îndemnul: „Postul să fie unit cu rugăciunea și cu smerenia. Altfel nu e post, ci dietă lumească.” Acesta este un criteriu clar: postul creștin nu este doar despre mâncare, ci despre schimbarea inimii. Fără rugăciune și pocăință, nu se ajunge la niciun folos sufletesc.
El le spunea celor tineri că postul trebuie făcut cu înțelepciune: nu forțat, nu ca o mândrie ascetică, ci cu discreție și cu luare aminte. Când cineva nu putea ține un post aspru, îl sfătuia să nu se osândească, ci să ceară ajutorul lui Dumnezeu, să postească după putere, dar cu sinceritate și înfrânare.
Spunea adesea: „Postul nu e numai de bucate, ci și de gânduri, și de vorbe, și de priviri.” Adică omul întreg trebuie să postească: ochii, limba, mintea, inima. Nu este de ajuns să nu mănânci lapte și carne, dacă în același timp judeci, bârfesti sau urăști.
Iată 10 învățături ale părintelui Vichentie Mălău, așa cum au fost consemnate în Patericul românesc de Arhimandritul Ioanichie Bălan:
- „Postul să fie unit cu rugăciunea și cu smerenia. Altfel nu e post, ci dietă lumească.”
- „Nu mânca până la săturare niciodată. Mănâncă numai cât să nu slăbești.”
- „Postul nu este numai de bucate, ci și de gânduri, și de vorbe, și de simțuri.”
- „Mai bine să mănânci și să te smerești, decât să postești și să te mândrești.”
- „Cine vrea să postească, să nu judece pe cel ce nu postește.”
- „Cel ce postește și nu se roagă, trudește în zadar.”
- „Trupul să-l ții în frâu, dar cu măsură, să nu cazi în slăbiciune.”
- „Să nu postești ca să fii văzut de oameni, că îți iei plata de aici.”
- „Dacă nu poți posti cu trupul, postește cu limba și cu inima.”
- „Postul adevărat aduce pace în suflet și lacrimi în rugăciune.”
Aceste sfaturi, scurte și directe, oglindesc adâncimea unei trăiri autentice și pot fi repere valabile și azi pentru orice creștin care vrea să postească cu folos.
Trupul ca slujitor, nu ca stăpân
Trupul, în învățătura părintelui Vichentie, era un vas care trebuia ținut curat și smerit. Postul era mijlocul prin care trupul era ținut în ascultare față de suflet. Dacă trupul e răsfățat, sufletul slăbește. Dacă trupul e ținut în frâu, sufletul se întărește. Nu propovăduia distrugerea trupului, ci echilibrul între nevoință și sănătate. Dar, de cele mai multe ori, monahii vechi ca el nu se temeau de boală sau de lipsuri – se temeau doar de păcat și de trândăvie.
Protosinghelul Vichentie era cunoscut pentru viața sa retrasă și neostentativă. Nu căuta cinste, nu căuta funcții, nu dorea să fie remarcat. Postul său era o parte a acestei nevoințe ascunse. Era un om care se hrănea cu puțin și trăia întru mult. Nu își afișa evlavia, dar ea se simțea. Avea o pace care nu se poate cumpăra și o putere care venea din interior.
Ce spune Arhimandritul Ioanichie Bălan despre el
Arhimandritul Ioanichie Bălan, cel care a cules aceste mărturii în Patericul românesc, îl numește pe Vichentie Mălău un „om de taină”, „înfrânat și cu viață sfântă”, și notează că era „iubit de toți părinții, dar mai ales de Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria”. Aceste aprecieri nu vin ușor. În tradiția monahală, cuvintele de laudă sunt rare și prețioase. Faptul că părintele Ioanichie îl amintește cu atâta respect spune totul despre trăirea sa.
Mai mult, părintele Ioanichie îl amintește într-un context larg, în care adună exemple de trăitori autentici, „sfinți necunoscuți”, care nu au fost canonizați, dar care au atins măsura sfințeniei prin viață ascunsă, prin post, rugăciune și pocăință.
Poate că azi trăim în viteză, în orașe, în stres și în tentații continue
Poate că lumea s-a schimbat. Dar învățătura părintelui Vichentie Mălău este mai actuală ca oricând. De ce? Pentru că ea nu propune rețete complicate, ci întoarcerea la simplitate: mănâncă puțin, roagă-te mai mult, taci, iartă, fii smerit.
Postul, așa cum l-a trăit el, nu e un scop în sine, ci o cale spre Dumnezeu. Este un act de eliberare – nu de tortură. Ne eliberăm de tirania poftei, a reclamei, a supermarketului, a lăcomiei, a egoismului. Ne redescoperim liniștea interioară, bucuria lucrurilor simple și puterea rugăciunii.
Protosinghelul Vichentie Mălău nu a scris cărți, nu a ținut conferințe, nu a avut discipoli în sensul clasic
Dar a lăsat o amprentă profundă prin viața sa. Arhimandritul Ioanichie Bălan a avut înțelepciunea de a păstra această amprentă în paginile Patericului românesc.
Pentru cei care caută azi un sens mai profund al postului, sfaturile părintelui Vichentie sunt clare și vii: postește cu smerenie, roagă-te cu lacrimi, taci și iartă. Și mai ales, nu face din post o mândrie, ci o jertfă ascunsă, ca să primești harul cel nevăzut. Așa cum a făcut el – un om simplu, dar mare în ochii lui Dumnezeu.