În toate epocile istoriei, oamenii au privit cu teamă și neliniște la evenimentele tulburătoare din jurul lor: războaie, molime, cutremure, crize morale și sociale.
De multe ori, asemenea încercări au fost interpretate ca semne ale apropierii sfârșitului lumii. Și astăzi, în contextul instabilității globale, al secularizării accelerate și al slăbirii valorilor creștine, se ridică tot mai des întrebarea:
Suntem în pragul sfârșitului?
În acest context, învățătura ortodoxă ne oferă o lumină sigură, ferindu-ne atât de panică, cât și de nepăsare. Un răspuns profund și echilibrat găsim în scrierile Sfântului Nicolae Velimirovici, mai ales în lucrarea sa Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi.
O învățătură periculoasă: „Cu cât mai rău, cu atât mai bine”
Sfântul Nicolae Velimirovici atrage atenția asupra unei concepții greșite care circula și în vremea sa, dar care este actuală și astăzi. Unii oameni susțineau că, deoarece sfârșitul lumii este aproape, trebuie lăsat răul să se înmulțească. Ba chiar mai mult, ei considerau că degradarea morală, conflictele, suferințele și haosul ar grăbi venirea lui Hristos.
Această gândire se rezumă într-o expresie periculoasă: „Cu cât mai rău, cu atât mai bine.” Potrivit acestei logici, nu mai este nevoie să luptăm pentru dreptate, pace și sfințenie, ci să acceptăm sau chiar să încurajăm decăderea.
O asemenea mentalitate este străină de duhul Evangheliei. Ea nu izvorăște din credință autentică, ci din confuzie și mândrie spirituală.
Ruperea de Biserică și rătăcirea minții
Sfântul Nicolae explică limpede: atunci când omul se rupe de Biserică și de învățătura ei, începe să fie condus de propria imaginație. Fără cârma lui Hristos, sufletul se pierde în interpretări subiective și ajunge la extreme periculoase.
Biserica este „corabia” mântuirii, în care Hristos este Cârmaciul. Ieșind din ea, omul se expune furtunilor duhovnicești și amăgirilor diavolului. De aceea, orice învățătură care justifică păcatul, nepăsarea sau dezordinea nu poate veni de la Dumnezeu.
Adevărata credință nu naște confuzie, ci pace, responsabilitate și discernământ.
Paralele cu ereziile vechi
Această „învățătură nouă” nu este, în realitate, deloc nouă. Ea seamănă cu erezia nicolaiților din primele veacuri creștine, care susțineau că omul trebuie să se cufunde în păcat pentru a ajunge, paradoxal, la sfințenie.
Ideea că răul poate produce bine este o minciună veche. Dumnezeu nu lucrează prin păcat, ci prin pocăință. Harul nu vine din degradare, ci din întoarcerea sinceră a inimii.
A crede că putem „forța” venirea lui Dumnezeu prin înmulțirea răului înseamnă a-L reduce pe Creator la neputința omenească. În realitate, Dumnezeu este suveran, liber și atotștiutor.
Răbdarea lui Dumnezeu și taina timpului
Sfântul Apostol Petru ne amintește că: ,,Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă.”(2 Petru 3, 9)
Sfârșitul lumii nu este întârziat din slăbiciune, ci din milostivire. Fiecare zi în plus este o șansă pentru întoarcerea păcătoșilor, pentru îndreptarea vieților și pentru sporirea iubirii.
Timpul lui Dumnezeu nu este timpul nostru. El vede întreaga istorie într-o singură privire și rânduiește toate spre mântuire.
Chemarea noastră: credincioșie și dragoste
Sfântul Apostol Pavel îi poruncește lui Timotei să păzească porunca „nespurcată și nevinovată” până la arătarea Domnului. Această poruncă este valabilă pentru fiecare creștin.
Indiferent de vremuri, suntem chemați să:
- păstrăm credința curată,
- trăim în pocăință,
- cultivăm rugăciunea,
- arătăm iubire față de aproapele,
- luptăm împotriva păcatului din noi și din jur.
Una dintre poruncile centrale ale Domnului Iisus Hristos este dragostea. Cum am putea pretinde că Îl iubim pe Dumnezeu, dacă ne bucurăm de pierderea sufletelor altora? Cum putem dori haos, necredință și decădere, când acestea duc oamenii la pierzare?
Adevăratul creștin nu se bucură de rău, ci îl plânge și se roagă pentru vindecarea lumii.
Despre semnele vremurilor
Biserica nu neagă existența semnelor despre care vorbește Evanghelia: războaie, cutremure, tulburări sociale, slăbirea credinței. Ele au existat însă în toate veacurile, sub diferite forme.
Hristos Însuși ne avertizează să fim atenți, dar să nu cădem în panică. Nimeni nu cunoaște ziua și ceasul. A calcula sfârșitul lumii sau a-l anunța cu certitudine este o formă de mândrie și rătăcire.
Mai important decât „când” va fi sfârșitul este „cum” ne va găsi: în credință sau în nepăsare, în lumină sau în întuneric.
Responsabilitatea față de lume
Ortodoxia nu ne cheamă la retragere egoistă din lume, ci la transfigurarea ei prin viață sfântă. Creștinul este chemat să fie „sarea pământului” și „lumina lumii”.
Aceasta înseamnă:
- să apere familia,
- să sprijine viața,
- să promoveze adevărul,
- să fie cinstit,
- să fie milostiv,
- să fie mărturisitor.
Nu ni se cere să distrugem lumea pentru a-L aduce pe Hristos, ci să o sfințim pentru a-L primi.
„Marea poate să se clatine…”
Cuvintele Sfântului Nicolae Velimirovici sunt pline de pace și încredere:
„Marea n-are decât să se clatine, și pământul să se cutremure, și stelele să cadă; noi trebuie să stăm netulburați…”
Aceasta este atitudinea autentic ortodoxă: liniște lăuntrică, nădejde neclintită și încredințare deplină în voia lui Dumnezeu.
Creștinul nu este paralizat de frică, nici orbit de entuziasm apocaliptic. El trăiește fiecare zi ca pe un dar și ca pe o pregătire pentru întâlnirea cu Hristos.
Veghe, nu panică
Suntem în pragul sfârșitului lumii? Numai Dumnezeu știe. Dar cu siguranță suntem în pragul propriei noastre veșnicii în fiecare clipă.
De aceea, nu suntem chemați să calculăm date, să răspândim frică sau să ne bucurăm de decădere, ci:
- să veghem,
- să ne pocăim,
- să iubim,
- să lucrăm binele,
- să ne rugăm pentru lume.
Sfârșitul nu este o catastrofă pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, ci începutul vieții veșnice. Iar până atunci, misiunea noastră rămâne aceeași: să fim martori ai luminii lui Hristos într-o lume aflată în suferință.
Indiferent de furtuni, să rămânem în corabia Bisericii, cu ochii ațintiți spre Domnul, având în inimă pace, credință și dragoste pentru toți oamenii.