Sfântul Teofan Zăvorâtul se înfățișează în conștiința Bisericii nu doar ca un mare ierarh și teolog, ci ca un om care, prin viața sa, a devenit o icoană vie a unirii cu Dumnezeu.
Cei care l-au cunoscut sau au auzit despre el spuneau că nu mai părea un simplu om, ci un înger, plin de smerenie și de o blândețe copilărească. Când cineva venea la el cu problemele vieții, rostea cuvântul de trebuință, apoi se cufunda din nou în rugăciune, ca și cum nimic altceva nu ar fi existat în afară de Dumnezeu.
Un episcop cu influență uriașă, din pustie
Persoana episcopului Teofan a avut o însemnătate covârșitoare în istoria propășirii morale a societății rusești din secolul al XIX-lea. Setea arzătoare pentru unirea deplină cu Dumnezeu, care l-a determinat să se retragă din lume, nu i-a îndepărtat pe oameni de ajutorul său. Dimpotrivă, chiar din pustia sa îndepărtată, Sfântul Teofan a devenit o mare personalitate publică, îndrumând mii de suflete pe calea mântuirii.
Prin lepădarea totală de sine și printr-o asceză zilnică aspră, a dobândit o experiență duhovnicească profundă, pe care a împărtășit-o cu generozitate tuturor celor care aveau nevoie. Nimeni dintre cei care i-au scris nu a rămas fără răspuns. Însă influența sa s-a extins mult mai mult prin cărțile sale, care au devenit adevărate călăuze pentru viața creștină.
Scrierile Sfântului Teofan arată omului cum să trăiască creștinește, cum să nu cadă în deznădejde în mijlocul ispitelor, al necazurilor și al slăbiciunilor, cum să-și dorească mântuirea și să înceapă lucrarea desăvârșirii morale, pas cu pas, în sânul Bisericii. În această lucrare, el se aseamănă mult cu marele său înaintaș și model duhovnicesc, Sfântul Tihon de Zadonsk, care a vorbit cu aceeași putere despre mântuirea sufletului în lumea plină de primejdii.
Viața ca mărturie a cuvântului
Dincolo de înțelepciunea duhovnicească a scrierilor sale, stă chipul curat al unui mare ascet. Fiecare cuvânt rostit sau scris de Sfântul Teofan poartă pecetea vieții sale.
Când spunea:
„Nu vă lăsați atrași de pământ. Toate sunt coruptibile; numai fericirea de dincolo de mormânt este veșnică”, aceste cuvinte nu erau teorie, ci o mărturie vie a propriei sale lepădări de sine, a izolării și a dorinței de a nu cere nimic de la viață, în afară de nevoința pentru Dumnezeu.
Din copilărie, în sânul Bisericii
În lume, Sfântul Teofan s-a numit Gheorghie Vasilievici Govorov. S-a născut la 10 ianuarie 1815, într-un sat din apropierea orașului Orlov, într-o familie de preot. De la primii pași ai copilăriei sale, viața lui s-a desfășurat în Biserică. A urmat școala teologică din Livna, apoi seminarul din Orlov, unde disciplina aspră a vremii i-a format o gândire riguroasă și un caracter statornic.
Între anii 1837 și 1841, și-a continuat studiile la Academia Teologică din Kiev. Vizitele dese la peșterile Lavrei Pecerskaia au sădit în inima sa hotărârea de a părăsi lumea. Chiar înainte de absolvire, a primit tunderea în monahism.
După călugărie, împreună cu alți monahi tineri, a mers la renumitul stareț Partenie, care le-a lăsat un cuvânt esențial: „Să nu uitați că un singur lucru este cel mai de trebuință: să vă rugați neîncetat în mintea și inima voastră către Dumnezeu.” Acest îndemn a devenit temelia întregii vieți a Sfântului Teofan.
De la catedră la arhierie
După obținerea licenței, ieromonahul Teofan a ocupat diferite funcții academice și administrative: director de școală teologică, rector de seminar, profesor și inspector la Academia Teologică din Sankt Petersburg. Totuși, această activitate nu l-a împlinit pe deplin. A cerut să fie eliberat și a fost trimis în misiune la Ierusalim, apoi la Constantinopol.
La 9 mai 1859, a fost hirotonit episcop al Tambovului. Aici a deschis școli, a sprijinit educația fetelor și a lucrat cu multă râvnă pastorală. Mai târziu, ca episcop al Vladimirului, a slujit cu dăruire, a predicat neîncetat, a restaurat biserici și a fost aproape de turma sa, împărtășind atât bucuriile, cât și necazurile oamenilor.
Chemarea pustiei
Momentul decisiv l-a constituit participarea sa, în anul 1861, la deschiderea moaștelor Sfântului Tihon de Zadonsk. Evenimentul l-a marcat profund. Urmând modelul acestuia, în anul 1866 a cerut să fie eliberat din slujirea episcopală și s-a retras la Sihăstria Vâșa.
Firea sa blândă, bunătatea inimii și dorința de a se dărui total lui Dumnezeu făceau dificilă viața în mijlocul lumii. Simțea chemarea de a se dedica scrisului duhovnicesc și rugăciunii neîncetate. Astfel, a părăsit lumea pentru a fi numai cu Dumnezeu.
Duminică, 2 iulie 1866, și-a luat rămas bun de la credincioși, după o ultimă predică rostită într-o liniște copleșitoare. Au urmat 28 de ani de viață solitară, plină de nevoințe.
Viața zăvorâtului
În primii ani, participa la slujbele mănăstirii, stând nemișcat, cu ochii închiși, pentru a nu-și risipi atenția. Din anul 1872, s-a retras complet, construindu-și în chilie un paraclis închinat Botezului Domnului. A slujit acolo Sfânta Liturghie ani la rând, uneori zilnic, complet singur.
Trăia cu mare simplitate: mânca doar atât cât să-și păstreze sănătatea, iar tot ce primea trimitea săracilor. Răspundea zilnic la zeci de scrisori, pătrunzând cu finețe starea sufletească a fiecărui om. Scrisorile sale, publicate după moarte, uimesc prin căldură, simplitate și profunzime.
Moștenirea scrisă și adormirea sa
Sfântul Teofan a lăsat o operă vastă: scrieri de teologie morală, comentarii la Scriptură, traduceri fundamentale precum Filocalia și „Războiul nevăzut”. A vorbit mereu din experiență, ca unul care a parcurs personal fiecare treaptă a vieții duhovnicești.
A trecut la Domnul pe 6 ianuarie 1894, în deplină singurătate, găsit pe pat cu mâna dreaptă ridicată parcă pentru binecuvântare. Trupul său nu a arătat semne de stricăciune, iar chipul îi era luminat de un zâmbet de pace.
Sfântul Teofan Zăvorâtul rămâne, până astăzi, un învățător universal al Bisericii: ascuns lumii, dar prezent pretutindeni prin scrierile sale; lipsit de bunuri, dar îmbogățind nenumărate suflete cu comoara înțelepciunii duhovnicești.