Tradiția ortodoxă păstrează în calendarul său mulți prooroci și sfinți mai puțin cunoscuți, dar a căror viață și moarte poartă în ele lecții adânci pentru cei care vor să trăiască după voia lui Dumnezeu. Un astfel de personaj este Sfântul Proroc Ioad, pomenit în Scriptură ca fiind omul lui Dumnezeu care a mustrat altarul nelegiuit din Betel și a fost ucis, în chip tainic, de un leu, ca pedeapsă pentru neascultarea unei porunci divine. Povestea lui, deși scurtă, ridică întrebări grele și aduce în lumină adevăruri esențiale despre ascultare, minciună, discernământ și judecata lui Dumnezeu. Pomenit azi, 30 martie.
Contextul istoric și religios
Pentru a înțelege viața și moartea lui Ioad, trebuie să ne întoarcem în vremea împărțirii regatului lui Israel. După moartea regelui Solomon, regatul se rupe în două: Iuda, în sud, cu Ierusalimul drept capitală, și Israelul de Nord, cu capitala la Samaria. Ieroboam, regele nou formatului regat de Nord, pentru a-și păstra supușii aproape și a-i opri să meargă la Ierusalim, creează două centre religioase paralele, la Betel și Dan, unde ridică altare și viței de aur, reluând păcatul poporului din pustie. Această abatere de la Legea lui Dumnezeu provoacă reacția divină.
În acest context este trimis un om al lui Dumnezeu din Iuda, care, potrivit tradiției și mai ales interpretării Sfinților Părinți, este identificat cu prorocul Ioad. Acesta vine cu o misiune clară: să mustre altarul nelegiuit de la Betel și să vestească pieirea casei lui Ieroboam.
Prorocia împotriva altarului
Relatarea se găsește în Cartea a Treia a Regilor, capitolul 13. Ioad ajunge la Betel exact în clipa în care regele Ieroboam aducea jertfă pe altar. În mijlocul adunării, prorocul rostește cuvântul Domnului: „Şi a grăit cuvântul Domnului înaintea jertfelnicului şi a zis: „Jertfelnice, jertfelnice, aşa zice Domnul: Iată că i se va naşte casei lui David un fiu, numele lui, Iosia, şi va jertfi pe tine pe preoţii înălţimilor care tămâiază acum înaintea ta şi va arde pe tine oase de oameni!”” (3 Regi 13, 2).
Aceasta era o profeție îndrăzneață, care anunța nimicirea sistemului religios paralel creat de Ieroboam și întoarcerea la închinarea autentică, în Ierusalim. Ca semn al puterii cuvântului rostit, altarul se sfărâmă, iar cenușa se împrăștie.
Regele, furios, întinde mâna să-l prindă pe proroc, dar mâna i se usucă pe loc. Ioad se roagă, iar Dumnezeu îl vindecă pe rege. Totuși, prorocul refuză invitația la ospăț și se întoarce pe alt drum, conform poruncii lui Dumnezeu, Care îi zisese: „Să nu mănânci pâine, nici să nu bei apă și nici să nu te întorci pe calea pe care ai venit.”
Până aici, povestea este una a unui proroc curajos și ascultător, care duce la capăt o misiune riscantă și iese din scenă cu demnitate. Dar urmează un episod neașteptat, care complică întreaga narațiune.
Încercarea credinței: minciuna celuilalt proroc
În același oraș locuia un alt om, numit și el proroc, dar care nu fusese trimis de Dumnezeu. Auzind ce s-a întâmplat, îl caută pe Ioad, îl găsește odihnindu-se sub un copac și îl invită acasă. Când Ioad refuză, repetând porunca Domnului, bătrânul minte: „Şi i-a zis el: „Şi eu sunt prooroc ca tine; şi îngerul mi-a grăit prin cuvântul Domnului şi a zis: Întoarce-l la tine acasă, ca să mănânce pâine şi să bea apă!”” (3 Regi 13, 18).
Ioad, deși primise o poruncă clară, cedează. Poate din oboseală, poate din bună-credință, dar greșește. Merge și mănâncă cu acel om.
În mijlocul ospățului, chiar bătrânul, inspirat de Duhul Domnului, îl mustră: „Pentru că ai fost neascultător de cuvântul Domnului… trupul tău nu va fi îngropat în mormântul părinților tăi!.”
Iar când Ioad pleacă mai departe, un leu îl întâlnește pe drum și îl omoară. Leul nu-i sfâșie trupul și nu atacă nici măgarul cu care călătorea, ci stă alături, ca un paznic mut. Minunea devine cunoscută, iar celălalt proroc vine și îl îngroapă, spunând: „Vai, vai fratele meu!”
Ce învățăm din această poveste?
Povestea lui Ioad e o lecție despre ascultare până la capăt. Deși era un om trimis de Dumnezeu, care rostise o profeție autentică și făcuse o minune, Ioad cade într-o capcană subtilă: încrederea într-un alt „proroc” care aduce o altă poruncă, contrară celei primite direct de la Dumnezeu. Această greșeală nu este iertată. Pentru că i s-a dat o poruncă clară și i s-a cerut să o împlinească cu strictețe.
Este o lecție dură, dar care ne arată că adevărul lui Dumnezeu nu se negociază. Nu se modifică pentru că cineva pare credibil sau se recomandă ca slujitor al Domnului. Dacă porunca este clară, nu există scuze. Dumnezeu cere loialitate totală.
Un alt aspect important este discernământul spiritual. Ioad, deși profet, nu deosebește minciuna de adevăr în acel moment. Acceptă o viziune de la un înger, dar indirect, fără să mai ceară confirmare de la Dumnezeu. Aici vedem că și cei credincioși, chiar și cei care slujesc, pot greși dacă se bazează doar pe judecata lor și nu caută mereu să se întărească în ascultarea de Dumnezeu.
Mai vedem și o formă tainică de judecată divină. Moartea lui Ioad nu este o simplă pedeapsă, ci un semn. Leul nu îl sfâșie, ci doar îl omoară și stă lângă el. E ca și cum Dumnezeu ar fi spus: „Este slujitorul Meu, dar a greșit.” Moartea lui devine o lecție publică, o atenționare pentru toți cei care încearcă să schimbe voia lui Dumnezeu pe cale umană.
Un sfânt cu moarte de martir
Tradiția ortodoxă îl cinstește pe Ioad ca sfânt proroc, în ciuda greșelii sale. De ce? Pentru că a spus adevărul, l-a rostit cu curaj într-un moment de mare pericol și și-a încheiat viața într-un mod care arată, paradoxal, credința sa. Chiar în greșeala lui, vedem un om al lui Dumnezeu, căzut nu în erezie, ci în neatenție și slăbiciune omenească.
Așa cum alți sfinți ai Scripturii – Moise, David, Petru – au greșit și totuși au fost iubiți de Dumnezeu, și Ioad este un martor al sfințeniei prin asumare. A fost un om al adevărului, care a mustrat păcatul în numele lui Dumnezeu, dar care nu a fost imun la ispită. Cu atât mai mult ne putem regăsi în el, noi, cei care vrem să urmăm calea credinței, dar suntem supuși confuziilor și slăbiciunilor.
Sfântul Proroc Ioad rămâne o figură tulburătoare și profundă
El ne avertizează că nu e suficient să fii chemat de Dumnezeu; trebuie să-I rămâi fidel până la capăt. Ne amintește că minciuna poate lua forma unei aparente evlavii și că discernământul spiritual e vital. Mai ales, ne arată că Dumnezeu judecă cu dreptate, dar și cu milă.
Moartea sa, stranie și simbolică, e o chemare la vigilență, la ascultare totală și la rămânerea neclintită în adevărul lui Dumnezeu, chiar și atunci când glasuri aparent sfinte ne spun altceva.