În viaţa sfinţilor, darurile duhovniceşti nu apar niciodată întâmplător şi nici nu sunt rodul unei simple dorinţe omeneşti.
Ele sunt darul harului lui Dumnezeu pentru sufletele smerite şi ascultătoare. Un exemplu este Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, mare sfânt contemporan, cunoscut pentru înainte-vedere şi povăţuirea sufletelor.
El însuşi a arătat că temelia acestor daruri este rugăciunea, smerenia şi dragostea de Dumnezeu.
Tinereţea ascetică a Sfântului Porfirie Kafsokalivitul
Sfântul Porfirie a intrat foarte tânăr în viaţa monahală, urcând în Sfântul Munte Athos încă din copilărie.
A trăia în ascultare faţă de bătrânii săi, în nevoinţă şi rugăciune neîncetată. Deşi era foarte tânăr, avea o mare râvnă duhovnicească şi nu căuta daruri sau vedenii, ci doar împlinirea poruncilor şi Rugăciunea lui Iisus. Tocmai această smerenie şi ascultare l-au pregătit pentru primirea darului înainte-vederii, pe care Dumnezeu îl dă celor curaţi la inimă, nu celor mândri sau curioşi.
Întâlnirea cu bătrânul Zosima
În apropierea locului unde vieţuia tânărul monah, trăia într-o peşteră din Karoulia un pustnic rus, bătrânul Zosima, ajuns la vârsta de nouăzeci de ani. Fusese cândva colonel în armata rusă, dar părăsise lumea pentru viaţa aspră a pustniciei. Era un om de o aleasă purtare, înalt, cu barbă mare şi cu chip plin de blândeţe.
La o întâlnire, văzându-l pe tânărul Porfirie, bătrânul l-a numit „ucenic”. Cuvântul acesta simplu avea însă o semnificaţie duhovnicească profundă: arăta că bătrânul vedea în el un suflet ales pentru viaţa monahală şi pentru ascultarea desăvârşită. Uneori, Dumnezeu descoperă prin sfinţii Săi vocaţia unui suflet înainte ca acesta să o înţeleagă pe deplin.
Noaptea Liturghiei la chilia Kiriako
Momentul hotărâtor s-a petrecut când Sfântul Porfirie avea aproximativ 14-16 ani. Bătrânii săi plecaseră la hram în Kerasia şi îi porunciseră ca, după ce îşi termină ascultările, să meargă la chilia Kiriako pentru a participa la Sfânta Liturghie.
Ascultarea aceasta, împlinită fără cârtire, a fost primul pas spre darul ce urma să vină. Sfinţii Părinţi spun că harul lui Dumnezeu vine adesea pe calea ascultării simple, nu a unor fapte extraordinare.
Era o noapte luminată de lună când a ajuns la biserică. Uşa nu era încă deschisă, iar lumina lunii pătrundea prin ferestre. Tânărul s-a retras în umbră şi a început să rostească Rugăciunea inimii, aşa cum făcea neîncetat.
Această imagine este emblematică pentru viaţa monahală autentică: un copil-monah, singur în noapte, în liniştea Athosului, rostind cu credinţă: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Rugăciunea ascunsă a pustnicului
În acea linişte, l-a văzut pe bătrânul Zosima apropiindu-se. Neştiind că este observat, pustnicul a început să facă metanii mari şi numeroase, rostind rugăciuni în limba rusă către Maica Domnului şi către Domnul Iisus Hristos.
A făcut sute de metanii, cu o smerenie şi o stăruinţă care l-au mişcat profund pe tânărul Porfirie. Ascuns în umbră, acesta rostea şi el rugăciunea, simţind o bucurie duhovnicească deosebită.
Această scenă arată puterea exemplului viu. Uneori, nu cuvintele, ci viaţa unui sfânt aprinde focul harului într-un alt suflet. Rugăciunea sinceră a bătrânului Zosima a devenit, fără ca acesta să ştie, prilej de mare binecuvântare pentru tânărul monah.
Liturghia care a schimbat totul
După ce a venit paracliserul şi a deschis biserica, fiecare a intrat la locul său. A început Sfânta Liturghie, iar tânărul Porfirie a simţit-o cu o intensitate nemaivăzută.
El însuşi mărturisea că era complet schimbat lăuntric. Rugăciunea îi curgea din inimă cu o putere necunoscută până atunci, iar sufletul îi era inundat de bucurie. La Sfânta Împărtăşanie, această bucurie s-a înmulţit şi mai mult.
În tradiţia ortodoxă, împărtăşirea vrednică este momentul suprem al unirii cu Hristos. Mulţi sfinţi au primit luminări, întăriri sau daruri speciale în urma împărtăşirii, nu ca rezultat al propriei vrednicii, ci ca dar al iubirii dumnezeieşti.
Momentul primirii darului
După Liturghie, tânărul a pornit spre chilie prin pădure, în zori. Păsările cântau, iar el rostea în minte rugăciunile de după împărtăşanie.
Când a ajuns la cuvintele: „Preasfântă Stăpână, lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, mângâierea, bucuria mea…”, o mare bucurie i-a umplut sufletul. În acel moment, spune el, a primit darul înainte-vederii.
Nu a fost o vedenie spectaculoasă, nici un fenomen exterior, ci o luminare lăuntrică, o umplere de har. Aceasta confirmă învăţătura ortodoxă că adevăratele lucrări ale lui Dumnezeu sunt adesea tăcute, interioare şi lipsite de teatralitate.
Prima manifestare a harului
Ajuns aproape de chilie, i-a văzut pe cei doi bătrâni ai săi venind prin pădure. Însă nu îi vedea cu ochii trupeşti, ci cu sufletul. Astfel s-a manifestat imediat darul primit.
Pentru Sfântul Porfirie, această experienţă nu a fost prilej de mândrie, ci de recunoştinţă. El spunea că bătrânul Zosima a fost cauza pentru care a primit acest dar şi de aceea avea mare evlavie faţă de el.
Această reacţie este tipică sfinţilor: ei nu îşi atribuie niciodată darurile, ci le văd ca pe roadele rugăciunilor altora şi ale milei lui Dumnezeu.
Sensul duhovnicesc al înainte-vederii
Înainte-vederea nu este o putere magică şi nici o abilitate psihologică. În înţelegerea ortodoxă, ea este rodul curăţirii inimii şi al unirii cu Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune că atunci când inima se curăţeşte, omul începe să vadă lucrurile „după adevărul lor”.
La Sfântul Porfirie, acest dar a devenit mai târziu un instrument al iubirii pastorale. El vedea suferinţele oamenilor, bolile, încercările şi gândurile lor nu pentru a impresiona, ci pentru a-i ajuta să se apropie de Hristos.
Adevărata înainte-vedere este întotdeauna legată de compasiune şi de slujirea aproapelui.
Lecţii duhovniceşti din viaţa Sfântului Porfirie
Istoria primirii acestui dar ne oferă câteva învăţături esenţiale:
1. Harul vine prin ascultare. Sfântul Porfirie a ajuns la acea Liturghie pentru că a împlinit porunca bătrânilor.
2. Rugăciunea altora ne poate ajuta. Exemplul pustnicului Zosima a aprins focul harului în sufletul lui.
3. Împărtăşania este izvor de luminare. Momentul decisiv a venit după Sfânta Împărtăşanie şi rugăciunile de mulţumire.
4. Darurile se primesc în smerenie, nu se caută. Sfântul nu le-a dorit şi nu le-a cerut.
5. Bucuria este semnul lucrării dumnezeieşti. Nu frica, nu tulburarea, ci pacea şi lumina lăuntrică.
Primirea darului înainte-vederii de către Sfântul Porfirie Kafsokalivitul nu a fost un eveniment spectaculos, ci rodul unei vieţi simple, ascultătoare şi pline de rugăciune
Într-o noapte liniştită din Athos, prin puterea Sfintei Liturghii, prin rugăciunea unui pustnic şi prin chemarea Maicii Domnului, Dumnezeu a revărsat asupra unui copil-monah un dar care avea să aducă mângâiere miilor de oameni.
Această întâmplare ne arată că sfinţenia nu începe cu minuni, ci cu smerenie; nu cu vedenii, ci cu ascultare; nu cu dorinţa de daruri, ci cu dorinţa de Dumnezeu. Iar atunci când sufletul se umple de rugăciune şi de iubire, Dumnezeu dă fiecăruia ceea ce îi este de folos pentru mântuire şi pentru zidirea altora.