Într-o lume în care păcatul pare adesea fără leac, iar sufletele pierdute rătăcesc fără speranță, viața Sfântului Varvar ne arată că mila lui Dumnezeu nu are margini. Deși numele lui nu este la fel de cunoscut ca al altor sfinți din calendarul ortodox, povestea sa este una dintre cele mai zguduitoare și impresionante pilde de pocăință adevărată. Dintr-un ticălos de temut, Varvar a devenit mucenic și sfânt, mărturisind prin viața sa că niciun păcat nu este prea mare pentru iertarea lui Dumnezeu, dacă este urmat de o pocăință sinceră.
De la sânge la lacrimi
Fericitul Varvar a fost, mai întâi, un tâlhar de o cruzime rară. Opera în Lucania, un ținut din sudul Italiei, și era de temut pentru că nimeni nu reușea să i se opună. Era puternic, crud și lipsit de milă. A ucis sute de oameni – după spusele lui, aproape trei sute -, a jefuit și a batjocorit fără reținere, inclusiv doi preoți care i-au refuzat pocăința. Era imaginea omului căzut în abisul fărădelegii, convins că nimic nu îl poate atinge.
Dar Dumnezeu, „Cel ce nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”, l-a vânat nu cu pedeapsa, ci cu harul. Într-o zi, în timp ce stătea într-o peșteră și contempla comoara dobândită prin ticăloșii, harul divin i-a atins inima. Gândurile i s-au tulburat. A început să se teamă. Nu de moartea trupului, ci de judecata care va veni după ea. Departe de ochii oamenilor, Varvar a trăit o răscolire profundă. În întunericul peșterii, a văzut pentru prima oară lumina: „Vai mie, păcătosul! Ce am făcut?” a fost strigătul care i-a început mântuirea.
Un început nou
Hotărât să rupă cu viața de dinainte, Varvar a făcut ceva ce puțini ar fi avut curajul să facă. A lăsat totul – aur, arme, putere, tovarăși – și s-a dus noaptea spre cel mai apropiat sat. Acolo, a intrat în biserică la Utrenie și a căzut la picioarele preotului, implorând iertare. Nu și-a ascuns trecutul. Din contră, și-a mărturisit toate păcatele, fără menajamente. A spus cine este și ce a făcut. Iar apoi, a adăugat: „Dacă Dumnezeu nu mă poate ierta, atunci ia sabia mea și ucide-mă.”
Răspunsul preotului a fost unul care merită să fie reținut de orice suflet în căutare de mântuire: „Nu este păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu, decât deznădejdea.”
Trei ani pe coate și pe genunchi
Pocăința lui Varvar nu a fost una teoretică, ci una trăită până la capăt. A cerut să fie lăsat să trăiască precum dobitoacele. A mers trei ani pe coate și pe genunchi, mâncând cu câinii, neacceptând să fie tratat ca un om. Se considera mai prejos decât orice ființă vie. Nu căuta mângâiere, ci iertare. Și prin smerenia sa extremă, a reușit să biruiască tot ce fusese înainte: cruzimea, vanitatea, trufia.
Această imagine a tâlharului care merge în patru labe și se hrănește din troaca animalelor e poate cea mai puternică reprezentare vizuală a pocăinței radicale. Nu vorbe, nu regrete vagi, ci renunțare deplină la demnitate, confort și onoare lumească. De bunăvoie, Varvar a murit pentru lume înainte să moară cu trupul.
Doisprezece ani în pustie
După trei ani de astfel de viață, Varvar a cerut permisiunea preotului să plece și s-a retras în pustie. A trăit încă doisprezece ani fără adăpost, gol, în frig, ploaie și arșiță. S-a hrănit doar cu ce-i oferea pământul – iarbă și frunze -, și și-a înnegrit trupul de murdărie și de arsura soarelui. Dar în acel trup schingiuit de natură, sufletul se curăța și strălucea.
Într-un final, a primit semn că păcatele i-au fost iertate. Îngerii Domnului i-au vestit că va muri ca mucenic. Și așa a fost: niște negustori, crezând că e un animal, l-au săgetat. Muribund, i-a rugat să meargă la primul preot și să spună ce s-a întâmplat. Apoi, și-a dat duhul cu pace.
Mirul care vindecă
Trupul lui Varvar, găsit de preot, strălucea cu lumină dumnezeiască. A fost îngropat acolo unde a murit. Și din mormântul său a început să curgă mir cu miros ceresc, care vindeca boli și dureri. Moaștele sale sunt păstrate la Mănăstirea Kellios din Tesalia, aproape de orașul Larissa.
Ce învățăm de la Sfântul Varvar?
Povestea Sfântului Varvar nu e una confortabilă. Ne lovește frontal cu realitatea păcatului, dar și cu adevărul răscumpărării. Iată câteva lucruri esențiale pe care le putem învăța:
- Nimeni nu e pierdut – Dacă Varvar, un criminal în serie, poate fi iertat, oricine poate. Nu există păcat mai mare decât mila lui Dumnezeu.
- Pocăința înseamnă schimbare radical – Nu e de ajuns să regreți. Pocăința înseamnă să-ți trăiești rușinea, să-ți asumi consecințele și să te smerești.
- Harul vine când ești singur – Așa cum s-a întâmplat și cu Sfântul Pavel, Dumnezeu l-a întâlnit pe Varvar nu în mulțime, ci în singurătatea peșterii. Uneori trebuie să taci și să fii singur ca să-L auzi.
- Viața nu se termină în păcat – Sfârșitul vieții nu trebuie să fie consecința păcatului, ci încununarea iertării. Moartea lui Varvar nu a fost o pedeapsă, ci o mucenicie. Din rușinea trecutului, s-a ridicat spre slava veșnică.
Un sfânt pentru cei căzuți
Sfântul Varvar nu e doar un simbol de pocăință. Este un protector al celor care simt că au trecut de linia întoarcerii. Este o ancoră pentru cei care nu se mai cred vrednici să se roage. El este dovada vie că Dumnezeu iartă, dacă omul se smerește.
Într-o lume în care căutăm eroi fără cusur, Varvar ne aduce aminte că sfințenia nu e despre perfecțiune, ci despre întoarcere. Despre a pleca din mocirlă și a urca spre cer. Și că această cale este deschisă pentru oricine.