Sfântul Mucenic Polihronie

Sfântul Mucenic Polihronie, pomenit de Biserica Ortodoxă în fiecare an la data de 6 octombrie, este unul dintre acei slujitori ai lui Hristos care au îmbinat, cu desăvârșită armonie, viața curată și smerită cu râvna pentru adevăr.

Viața sa, deși nu lungă, a fost plină de roade duhovnicești, iar moartea lui mucenicească a pecetluit statornicia în credința cea adevărată, într-o vreme când erezia lui Arie semăna tulburare și dezbinare între creștini.

Nașterea și copilăria Sfântului Polihronie

Sfântul s-a născut în provincia Gamfanita, într-o familie simplă, dar evlavioasă. Tatăl său, pe nume Vardenie, era plugar, om drept și temător de Dumnezeu. Deși nu avea avere lumească, avea bogăția credinței și a smereniei, iar aceste virtuți le-a sădit cu grijă și în fiul său. Încă din copilărie, Polihronie s-a arătat ascultător, blând și iubitor de învățătură. Tatăl său l-a dat la școală, ca să învețe carte și să nu rămână în neștiință, iar tânărul a deprins repede înțelepciunea, dovedind o minte luminată și o inimă curată.

Dumnezeu a binecuvântat încă din tinerețe viața sa cu semne minunate. Se spune că, întrucât satul lor nu avea apă aproape, oamenii trebuiau să meargă departe pentru a aduce apă. Atunci copilul Polihronie, mișcat de mila lui Dumnezeu și de nevoile familiei sale, s-a rugat cu credință. Și, prin rugăciunea lui, a izvorât o fântână cu apă curată chiar în curtea tatălui său. Minunea aceasta a fost văzută de toți, iar apa aceea a rămas până multă vreme izvor de binecuvântare, amintind de credința copilului sfânt.

Virtutea și înfrânarea tânărului lucrător

Ajungând la vârsta tinereții, Polihronie a început să lucreze împreună cu ceilalți oameni din sat. Era smerit și răbdător, își făcea lucrul cu sârguință și se nevoia în tăcere. Când au venit vremea și ocazia, a plecat la Constantinopol, unde s-a angajat ca lucrător într-o vie. Acolo s-a văzut și mai limpede sfințenia lui: se ruga neîncetat, postea cu asprime și își păstra trupul curat, mâncând și bând doar o dată la două sau trei zile.

Stăpânul viei, observând că lucrătorul său este altfel decât ceilalți, s-a minunat de puterea lui de muncă și de cumpătarea lui. Văzând cum din mâinile lui Polihronie totul înflorește și se împlinește, a înțeles că binecuvântarea lui Dumnezeu este peste el. De aceea, i-a dăruit o sumă mare de aur și i-a zis cu recunoștință:
„Du-te la casa ta și te roagă lui Dumnezeu și pentru mine!”

Ca semn de cinstire, i-a lăsat și sapa cu care lucra via, pe care oamenii o vor păstra mai târziu ca pe un obiect sfințit, deoarece prin ea s-au făcut multe minuni.

Zidirea bisericii și slujirea lui Dumnezeu

Polihronie nu s-a folosit de aurul primit pentru sine, ci, cu inima plină de recunoștință, a zidit o biserică în cinstea lui Dumnezeu, dăruind toată osteneala și agoniseala lui pentru slava Celui Preaînalt. În acea biserică, oamenii au început să se adune și să-L preamărească pe Domnul, iar Polihronie a slujit mai întâi ca citeț, apoi, prin vrednicia și viața sa sfântă, a fost hirotonit diacon, iar mai târziu preot.

Prin blândețea, râvna și dreapta sa credință, Sfântul Polihronie a fost primit cu mare cinste la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (anul 325), convocat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare pentru a combate erezia lui Arie. Acolo, el s-a numărat printre cei ce au mărturisit cu tărie că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă cu Tatăl, și nu o simplă creatură, așa cum susținea Arie.

După moartea marelui Constantin, însă, lucrurile s-au schimbat. Erezia ariană, deși condamnată, a început din nou să se răspândească, fiind susținută de unii împărați și episcopi căzuți din dreapta credință. În această vreme tulbure, Sfântul Polihronie a rămas neclintit ca o stâncă în fața furtunii. Nu a făcut compromisuri, nu s-a temut de amenințări și nici nu s-a lăsat ademenit de daruri sau promisiuni.

Credința neclintită și mucenicia

Ereticii, văzând că Sfântul preot Polihronie este iubit de popor și că prin cuvântul lui mulți se întorc la adevăr, au început să-l urască. Zavistia și ura i-au orbit, iar inima lor s-a umplut de venin. Într-o zi, pe când Sfântul Polihronie slujea Sfânta Liturghie, ei au năvălit fără veste în biserică și, cu o cruzime înfiorătoare, au ridicat săbiile asupra lui.

L-au lovit chiar la Sfântul Altar, în clipa când se săvârșea Jertfa cea fără de sânge, amestecând sângele preotului cu Sângele Domnului. Astfel, Sfântul Polihronie a fost ucis pe altar, făcându-se el însuși jertfă vie și bineplăcută lui Dumnezeu.

Prin moartea sa mucenicească, el a arătat că nu există loc mai sfânt de a-ți da viața decât acolo unde se jertfește neîncetat Hristos pentru lume. A fost o moarte plină de lumină duhovnicească, pentru că nu s-a temut de sabie, ci a primit-o ca pe o cunună de slavă.

Moștenirea duhovnicească a Sfântului Polihronie

După trecerea sa la Domnul, credincioșii au păstrat cu evlavie amintirea sa, iar biserica zidită de el a rămas loc de închinare și izvor de minuni. Despre sapa pe care o folosise în tinerețe se spune că, oriunde era atinsă cu credință, aducea vindecare bolnavilor și binecuvântare asupra roadelor pământului.

Viața Sfântului Polihronie ne învață că sfințenia nu depinde de locul nașterii, nici de rangul social, ci de curăția inimii și de râvna pentru Dumnezeu. El, fiu de țăran, s-a ridicat prin smerenie și prin credință la înălțimea sfințeniei, fiind cinstit ca mucenic și preot al lui Hristos.

Totodată, viața lui este o pildă de post, rugăciune și înfrânare, căci prin acestea a biruit ispitele și s-a făcut vas ales al Duhului Sfânt. Prin rugăciunea curată, Dumnezeu i-a dăruit puterea de a scoate apă din piatră, iar prin credința statornică, i-a dat darul muceniciei, pecetluind viața lui cu slavă cerească.