Sfântul Mucenic Polieuct

Sfântul Mucenic Polieuct este una dintre figurile luminoase ale creștinismului primar, un exemplu cutremurător de convertire, prietenie duhovnicească și jertfă totală pentru Hristos.

Contextul istoric al muceniciei

Sfântul Mucenic Polieuct a trăit în secolul al III-lea, în vremea persecuțiilor declanșate de împărații romani Deciu și Valerian. Aceste persecuții au avut un caracter deosebit de dur, urmărind nu doar pedepsirea creștinilor, ci și zdrobirea Bisericii prin forță, amenințări și moarte. Melitina, cetatea Armeniei în care viețuia Polieuct, era un important centru militar, iar viața religioasă păgână era strâns legată de autoritatea imperială.

În acest context, orice refuz al închinării la idoli era considerat nu doar o abatere religioasă, ci și o crimă împotriva statului. Tocmai în această atmosferă de teroare se arată strălucirea credinței mucenicești, care nu se sprijină pe putere omenească, ci pe adevărul lui Hristos.

Prietenia dintre Polieuct și Nearh, temelie a convertirii

Un element esențial al vieții Sfântului Polieuct este prietenia sa cu ostașul Nearh. Această legătură nu era una obișnuită, ci o comuniune adâncă, mai puternică decât rudenia de sânge. Nearh era creștin desăvârșit, trăitor în legea Domnului, în timp ce Polieuct era păgân, însă cu o viață morală curată, plină de fapte bune și de noblețe sufletească.

Deși nu primise încă Botezul, Polieuct avea o inimă pregătită pentru adevăr. El asculta cu bucurie Scripturile, se minuna de cuvintele Evangheliei și disprețuia, în adâncul sufletului, deșertăciunea idolilor. Nearh, cu răbdare și dragoste, îi vorbea despre Hristos, fără să-l silească, așteptând clipa rânduită de Dumnezeu.

Această prietenie arată cât de importantă este mărturia vieții creștine. Uneori, înainte ca omul să creadă cu mintea, el crede cu inima, iar faptele și exemplul celor din jur devin sămânță de mântuire.

Vedenia și chemarea dumnezeiască

Momentul decisiv al convertirii lui Polieuct este marcat de o vedenie minunată. El vede pe Domnul Iisus Hristos apropiindu-Se de el, luându-i haina cea veche și îmbrăcându-l cu o haină nouă, strălucitoare, împodobită cu nasturi de aur, dăruindu-i totodată un cal înaripat. Această vedenie este plină de simbolism duhovnicesc: lepădarea omului vechi, îmbrăcarea în Hristos și alergarea grabnică spre cele cerești.

Nearh tâlcuiește vedenia ca o chemare limpede la credință și mucenicie. Polieuct înțelege că, deși nu primise încă Tainele Bisericii, Dumnezeu îi pregătise deja sufletul pentru mărturisire. El recunoaște că, în duh, fusese creștin de multă vreme și hotărăște să nu mai ascundă credința pe care o purta în inimă.

Mărturisirea publică și sfărâmarea idolilor

Cu un curaj neobișnuit, Polieuct merge în mijlocul cetății, citește porunca împărătească împotriva creștinilor și o rupe în bucăți, arătând disprețul său față de nedreptatea păgână. Mai mult, văzând idolii duși în templu, el îi sfărâmă pe toți, doisprezece la număr, dovedind neputința zeilor mincinoși.

Acest gest nu este unul de furie, ci de mărturisire profetică. Sfântul arată că idolii sunt lucruri moarte, fără viață și fără putere, în timp ce Hristos este Dumnezeul cel viu, Care schimbă inimi și dăruiește viață veșnică.

Înfruntarea cu autoritatea și despărțirea de cele lumești

Socrul său, Felix, dregător rânduit să prigonească pe creștini, încearcă să-l întoarcă din cale, oferindu-i chiar posibilitatea de a-și lua rămas-bun de la familie. Polieuct însă arată o desprindere totală de cele pământești. El nu disprețuiește familia, dar pune mai presus de toate chemarea cerească.

Dialogul cu soția sa, Paulina, este deosebit de mișcător. Sfântul nu o osândește, ci o cheamă cu blândețe la cunoașterea adevăratului Dumnezeu. Cuvintele lui au o putere atât de mare, încât mulți dintre cei prezenți, păgâni fiind, se umilesc și cred în Domnul Iisus Hristos.

Mucenicia, botezul sângelui

După ce toate încercările de a-l întoarce eșuează, judecătorii hotărăsc moartea prin sabie. Sfântul Polieuct merge la moarte cu bucurie, fiind întărit de o vedenie tainică a unui tânăr luminos, înger sau trimis ceresc, care îl îndeamnă să uite cele lumești și să privească spre cele veșnice.

În clipa din urmă, văzându-l pe Nearh în mulțime, îi strigă cuvinte de dragoste și statornicie, pecetluind astfel legătura lor duhovnicească. Apoi își pleacă capul sub sabie și se botează în propriul sânge, devenind mucenic al lui Hristos.

Însemnătatea duhovnicească a Sfântului Polieuct

Viața și moartea Sfântului Mucenic Polieuct ne arată că Dumnezeu lucrează tainic în sufletul omului, pregătindu-l pentru mântuire chiar înainte ca acesta să conștientizeze pe deplin chemarea Sa. Prietenia sfântă, curajul mărturisirii, disprețul față de slava deșartă și dorul după viața veșnică sunt virtuți care strălucesc în chip aparte în acest mare mucenic.

El s-a mucenicit în Melitina, cetatea Armeniei, pentru înmulțirea Bisericii luptătoare și pentru împlinirea celei biruitoare din cer, întru cinstea și slava lui Hristos Dumnezeu, Capul Bisericii. Pilda sa rămâne vie pentru toți creștinii, chemându-ne la o credință mărturisitoare, lucrătoare prin dragoste și gata de jertfă.

Astfel, Sfântul Mucenic Polieuct rămâne un ostaș al lui Hristos, un martor al adevărului și un mijlocitor puternic înaintea tronului ceresc, pentru toți cei care caută lumina, curajul și statornicia în credință.

Troparul Sfântului Mucenic Polieuct

Glasul 4

Mucenicul Tău, Doamne, Polieuct, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.