Pomenirea Sfântului Mucenic Paramon, săvârșită în fiecare an la 29 noiembrie, aduce în fața conștiinței creștine o mărturie deosebită a curajului, a credinței neclintite și a dragostei față de adevăr.
În jurul Sfântului Paramon strălucesc și cei trei sute șaptezeci de mucenici care au pătimit împreună cu el, toți fiind jertfe vii aduse lui Hristos în vremea prigonirii împăratului Deciu, una dintre cele mai crude perioade din istoria Bisericii primare.
Contextul istoric al prigoanei
În jurul anului 250, împăratul Deciu a declanșat o prigoană sistematică împotriva creștinilor, cerând tuturor supușilor să aducă jertfe idolilor drept dovadă de loialitate față de imperiu. Cei care refuzau erau închiși, torturați sau omorâți. În Răsărit, această prigoană a fost condusă cu o cruzime deosebită de un dregător numit Achilin (sau Aquilinus, în alte tradiții locale). Acesta, având autoritate asupra multor provincii estice, se străduia „cu aprigă prigonire” să îi îndepărteze pe creștini de credința lor și să îi forțeze să slujească idolilor.
Achilin nu urmărea doar condamnarea creștinilor, ci dorea să transforme procesul în spectacol public de intimidare. Într-o astfel de situație se înscrie și pătimirea celor 370 de mucenici pe care i-a adunat din Nicomidia și pe care i-a purtat legați cu sine în călătoria spre un loc numit Valsatin (sau Balsatia, în unele surse), unde se aflau izvoare tămăduitoare și unde dregătorul se îndrepta pentru a-și trata unele boli trupești.
Capiștea lui Poseidon și refuzul mucenicilor
Drumul dregătorului trecea pe lângă o capiște dedicată zeului păgân Poseidon. Acolo Achilin a poruncit ca toți cei 370 de creștini să fie siliți, pe rând, să aducă jertfe necurate idolului. Aceasta era o practică obișnuită în acea vreme: cei aflați sub acuzare erau aduși în fața idolilor pentru a li se testa credința și pentru a li se „oferi” șansa de a scăpa de chinuri.
Dar mucenicii, întăriți de harul lui Hristos, au rămas neclintiți în credința lor. Nici îmbunările, nici amenințările, nici torturile nu i-au putut face să jertfească zeilor fără de suflet, cărora oamenii rătăciți le dădeau puteri și cinste deșartă. Refuzând să aducă jertfă spurcatului Poseidon, au mărturisit fără teamă că singurul Dumnezeu adevărat este Domnul Iisus Hristos.
Prigoana asupra lor nu a fost una de moment; tradiția spune că Achilin a încercat vreme îndelungată să îi clintească. Dar toți, „ca unul”, au rămas statornici în mărturisirea lor, așteptând cu credință sfârșitul.
Apariția Sfântului Paramon, Mărturisirea care a aprins mânia dregătorului
În timp ce Achilin își punea în aplicare cruzimea, „s-a întâmplat a trece pe acolo” un bărbat cinstit, cu numele Paramon. Era creștin, cunoscut în acea zonă, și se afla în trecere pe drumul din marginea capiștei. Văzând mulțimea de drepți pregătiți spre a fi înjunghiați, inima i s-a umplut de indignare sfântă. El nu era unul dintre creștinii arestați, dar, mișcat profund de nedreptatea ce se săvârșea înaintea lui, nu a putut tăcea.
Astfel, apropiindu-se de capiștea idolească, Paramon a strigat cu glas mare în auzul tuturor:
„O, câtă mulțime de drepți junghie spurcatul dregător, pentru că ei nu se închină idolilor celor fără de suflet și muți!”
Aceste cuvinte, rostite cu îndrăznire, au fost o mărturisire curajoasă și o mustrare dreaptă împotriva tiranului. El a numit răul pe nume, fără frică, știind că în felul acesta își punea viața în primejdie. Dar, asemenea proorocilor și martirilor, Paramon a pus adevărul mai presus de siguranța personală.
După ce a rostit aceste cuvinte, a plecat pe drumul său, fără să știe că Achilin îl auzise și că se aprinsese de furie.
Ucidera Sfântului Paramon, o moarte mucenicească
Dregătorul Achilin, rănit în trufia lui de cuvintele lui Paramon, a poruncit imediat slujitorilor săi să îl ajungă din urmă și să îl omoare. Și astfel, în timp ce bărbatul drept își continua calea fără grijă, slugile l-au ajuns, l-au prins și au început să-l tortureze cu o cruzime neomenoasă.
Mai întâi, spun sinaxarele, i-au scos limba din gură, aceasta fiind „limba care mustrase și ocărâse pe chinuitorul dregător”. I-au împuns-o cu trestii ascuțite. Apoi i-au înfipt trestii în toate mădularele trupului, provocându-i dureri greu de imaginat. După aceea, ca să împlinească porunca dregătorului, l-au străpuns cu sulițele, ucigându-l.
Astfel și-a dat sufletul Sfântul Paramon, devenind unul dintre martirii Bisericii care au mărturisit prin sânge adevărul credinței. Moartea lui, deși violentă, a fost o intrare întru slava lui Dumnezeu, căci el a murit mărturisind dreptatea și mustrând nedreptatea tiranului.
Pătimirea celor 370 de mucenici
În același ceas în care Paramon a primit cununa muceniciei, cei 370 de creștini erau și ei supuși ultimelor chinuri lângă capiștea lui Poseidon. Pentru că nu s-au închinat idolilor, Achilin a poruncit să fie tăiați. Toți au fost decapitați, devenind astfel o oaste sfântă care și-a pecetluit credința prin sânge.
Sinaxarul spune:
„Și așa vitejii mucenici au luat cununa nevoinței de la împăratul a toate, Hristos Dumnezeu, întărindu-se cu puterea Lui.”
Ei au murit ca niște mielușei nevinovați, dar și ca niște ostași îndrăzneți ai lui Hristos, arătând lumii că nici o cruzime omenească nu poate birui credința adevărată.
Îngroparea mucenicilor și cinstirea lor
Moaștele Sfântului Paramon au fost îngropate împreună cu cele ale mucenicilor, în același loc în care au fost uciși. Astfel, ei au rămas uniți nu doar prin suferință, ci și prin odihna lor de veci. Locul acela s-a sfințit prin sângele lor și a devenit o mărturie puternică a credinței creștine.
Tradiția spune că jertfa lor a adus mult folos duhovnicesc credincioșilor, fiind un izvor de întărire în vremea prigoanelor. Creștinii îi cinsteau ca pe niște apărători ai Bisericii și mijlocitori credincioși înaintea lui Dumnezeu.
Însemnătatea duhovnicească a mărturiei Sfântului Mucenic Paramon
Sfântul Mucenic Paramon este un mucenic aparte prin faptul că nu a fost arestat, nu a fost adus în fața idolilor și nici nu a fost obligat să jertfească. El a devenit martir prin cuvântul său îndrăzneț și prin mărturisirea adevărului în fața fărădelegii.
Din acest motiv, el este adesea considerat un model de îndrăzneală duhovnicească, un exemplu al celui care nu poate rămâne indiferent în fața nedreptății. Deși ar fi putut să tacă și să treacă mai departe, el a ales să înfrunte răul cu bărbăție.
Mai mult, el reprezintă un avertisment pentru toate generațiile: creștinul adevărat nu poate privi nepăsător la nedreptate și la profanarea celor sfinte. Mărturisirea sa este un act al dragostei de adevăr și al credinței statornice în Hristos.
Sfântul Mucenic Paramon și cei 370 de mucenici sunt exemple vii ale biruinței credinței asupra tiraniei, ale luminii asupra întunericului și ale adevărului asupra minciunii
Pomenirea lor nu este doar o comemorare a trecutului, ci o chemare vie adresată fiecărui creștin, să rămână credincios lui Hristos și să mărturisească adevărul, în orice împrejurare.
Jertfa lor, săvârșită în anul 250, rămâne o lumină neapusă pentru Biserică și un îndemn la curaj, îndrăzneală și dragoste neclintită față de Dumnezeu.
Condacul Sfântului Mucenic Paramon
Glasul 4
Cel Ce Te-ai Înălţat pe Cruce…
Cu răbdarea Dumnezeieştilor Porunci ţi-ai curăţit sufletul de spurcăciuni şi către săvârşirea pătimirii ai ajuns. Că te-ai lepădat a jertfi idolilor celor înşelători şi urmând lui Hristos, cu suliţa ai fost împus. Dar cu osârdie roagă-te pentru lume, Preafericite Paramon.
Troparul Sfântului Mucenic Paramon
Glasul 4
Mucenicul Tău, Doamne, Paramon, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfinte Mucenice Paramon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoșii!
foto: pravila.ro