Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Mucenic Epimah, la data de 31 octombrie, aducându-și aminte cu evlavie de cel care a fost un model desăvârșit de credință, curaj și dragoste dumnezeiască.
Viața acestui sfânt este o mărturie a puterii Duhului Sfânt care lucrează în om atunci când acesta se leapădă de lume și se unește cu Dumnezeu. Prin nevoința sa, prin îndrăzneala cu care a apărat credința și prin jertfa sa, Sfântul Epimah rămâne o pildă de urmat pentru toți creștinii care caută să trăiască viața în Hristos.
Tinerețea și chemarea către viața pustnicească
Sfântul Mucenic Epimah s-a născut în Egipt, din părinți creștini. Încă din tinerețe, el a simțit o chemare puternică spre slujirea lui Dumnezeu. Într-o vreme în care plăcerile lumii atrăgeau pe mulți tineri către păcat, Epimah a ales calea cea strâmtă, lăsând toate pentru a se dărui cu totul lui Hristos. Urmând exemplul Sfântului Ioan Botezătorul, s-a retras în pustia munților Pilusiului, unde a viețuit în rugăciune, post și nevoință.
În pustie, nu a avut un povățuitor omenesc, dar însuși Duhul lui Dumnezeu i-a fost dascăl. Dragostea pentru Domnul a fost pentru el o carte vie, un izvor nesecat de înțelepciune și putere. Ea l-a învățat fapta cea bună, răbdarea, smerenia și tăierea voii. Acea dragoste a fost și pentru sfinții apostoli temelia pe care au lăsat toate pentru a urma lui Hristos; pentru cuvioșii părinți, puterea de a trăi în lipsuri și nevoințe; iar pentru mucenici, curajul de a-și jertfi viața pentru Domnul.
Așa și Sfântul Epimah, aprins de aceeași dragoste dumnezeiască, a dus o viață de rugăciune și asprime, biruind ispitele și nevoințele pustiei. Postul, privegherea și tăcerea au devenit pentru el trepte către desăvârșire. Hrana lui era cuvântul lui Dumnezeu, iar desfătarea lui, convorbirea tainică cu Hristos în rugăciune.
Râvna pentru credință și plecarea spre mucenicie
După mulți ani de nevoință în pustie, vestea prigoanei din Alexandria a ajuns până la urechile sale. Mulți creștini erau chinuiți de păgâni, iar alții, cuprinși de frică, se ascundeau sau chiar cădeau din credință. Această veste a aprins în inima lui Epimah o râvnă dumnezeiască: nu putea să rămână nepăsător când Numele lui Hristos era batjocorit și credincioșii erau uciși.
Lăsând pustia, s-a îndreptat către Alexandria, hotărât să-și dea viața pentru Domnul. Când a ajuns acolo, a văzut cum idolatria cuprinsese întreaga cetate, iar templele păgâne răsunau de cântări aduse demonilor. Atunci, cu o îndrăzneală inspirată de Duhul Sfânt, a intrat în mijlocul unei sărbători idolești, a răsturnat jertfele și a sfărâmat idolii, strigând împotriva nelegiuirii și chemând poporul la credința cea adevărată în Hristos.
Gestul său a stârnit mare tulburare. Păgânii, cuprinși de mânie, l-au prins și l-au dus înaintea ighemonului Apelian, cunoscut pentru cruzimea sa față de creștini. În fața judecătorului, Sfântul Epimah nu s-a temut, ci l-a mustrat pentru fărădelegile sale și chiar s-a pornit cu bărbăție împotriva lui, vrând să-l pedepsească pentru sângele vărsat al creștinilor. A fost însă oprit de soldați și aruncat în temniță, pentru a i se hotărî pedeapsa.
În temniță, întărirea fraților în credință
În închisoare se aflau mulți creștini care așteptau moartea pentru mărturisirea lui Hristos. Sfântul Epimah, plin de harul Duhului Sfânt, a început să-i încurajeze și să-i întărească în credință. Prin cuvintele sale pline de putere duhovnicească, el le-a amintit că suferința pentru Hristos este o cinste, nu o pedeapsă, și că viața adevărată începe abia după cruce.
Cuvintele lui au aprins în sufletele lor o râvnă și mai mare. Mulți dintre cei care ezitau au căpătat curaj și s-au jertfit cu bucurie pentru Domnul. Niciunul nu s-a mai lepădat de credință, ci toți au primit cununa muceniciei, întăriți de pilda și de rugăciunile Sfântului Epimah.
Pătimirile și moartea mucenicească
După o vreme, ighemonul a poruncit ca Epimah să fie scos din temniță și supus chinurilor. Pentru el, credința sfântului era o sfidare, iar fapta lui de a răsturna jertfele idolilor o insultă adusă zeilor. A fost spânzurat de un lemn și strujit cu gheare de fier, trupul fiindu-i sfâșiat până la oase. L-au bătut apoi cu pietre, zdrobindu-i oasele.
Dar în loc să se plângă sau să ceară milă, Sfântul Epimah a rostit cu glas tare:
„Dacă Domnul meu Iisus Hristos a fost răstignit pentru mine, împuns cu sulița și adăpat cu oțet, oare să nu mă fac și eu părtaș patimilor Lui? Doresc mai mari chinuri decât acestea! Puneți-mi cunună de spini pe cap, dați-mi trestie în mână, adăpați-mă cu fiere și răstigniți-mă, ca să fiu asemenea Lui, Domnului meu!”
Aceste cuvinte i-au uimit pe cei de față. În timp ce trupul îi era sfâșiat, fața lui strălucea de o lumină cerească, semn al bucuriei dumnezeiești care îl umplea.
Minunea vindecării femeii oarbe
Printre cei care priveau la chinurile sfântului era o femeie care avea un ochi bolnav, acoperit de albeață. Plângând cu durere, ea privea neclintită la pătimitorul lui Hristos. Într-un moment, o picătură din sângele Sfântului Epimah, aruncată în văzduh, a căzut pe ochiul ei cel bolnav. În clipa aceea, femeia s-a vindecat și ochiul ei a devenit sănătos, redobândindu-și vederea.
Cuprinsă de uimire și recunoștință, ea a strigat în auzul tuturor:
„Mare este Dumnezeul pe Care acest pătimitor Îl mărturisește!”
Această minune a fost o mărturie vie a puterii lui Dumnezeu și a sfințeniei mucenicului. Mulți dintre cei de față, văzând minunea, au slăvit pe Hristos și au crezut în El, în timp ce păgânii s-au umplut de furie.
Trecerea la Domnul
După toate aceste chinuri, ighemonul a poruncit să i se taie capul. Astfel, Sfântul Epimah și-a încheiat viața pământească, iar sufletul său s-a înălțat către cer, la Cel pe Care L-a iubit mai mult decât viața însăși. Moartea lui a fost o biruință, nu o înfrângere, căci el a primit cununa nestricăcioasă a muceniciei.
Tradiția spune că aceasta s-a petrecut în jurul anului 250, în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor din Alexandria. Trupul său a fost luat în taină de credincioși și îngropat cu cinste, iar locul mormântului său a devenit izvor de tămăduiri.
Moștenirea duhovnicească a Sfântului Epimah
Viața și pătimirea Sfântului Epimah ne arată că adevărata iubire de Dumnezeu nu se arată doar în cuvinte, ci în jertfă și în fapte. El nu s-a mulțumit să creadă în taină, ci a mărturisit cu îndrăzneală credința sa, riscând totul pentru Hristos.
Râvna lui nu a fost o simplă pornire omenească, ci lucrarea Duhului Sfânt care ardea în el. Prin el, Biserica ne arată că dragostea pentru Dumnezeu este mai puternică decât moartea, iar sufletul care se unește cu Hristos nu se mai teme de nimic.
Pentru noi, cei de astăzi, viața Sfântului Epimah este un îndemn la curajul credinței și la statornicie în încercări. Într-o lume care adesea respinge valorile creștine, el ne amintește că lumina nu se ascunde sub obroc și că fiecare creștin este chemat să fie mărturisitor prin viața sa.
Sfântul Mucenic Epimah rămâne un rugător puternic înaintea lui Dumnezeu pentru toți cei care se luptă cu ispitele, pentru cei care suferă nedreptăți și pentru cei care își doresc să sporească în dragoste și râvnă duhovnicească.
Troparul Sfântului Mucenic Epimah
Glasul 4
Mucenicul Tău, Doamne, Epimah, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.