Într-o lume grăbită și marcată de individualism, Cuviosul Iosif de la Optina rămâne un model de liniște, răbdare și ascultare. Fără străluciri lumești, fără cuvinte mari, viața lui a fost o tăcere roditoare. Prin smerenie, muncă și ascultare necondiționată, Iosif a devenit unul dintre cei mai respectați stareți ai Sihăstriei Optina, chintesență a monahismului ortodox rus.
Copilăria încercată și chemarea nevăzută
Născut la 2 noiembrie 1837 în satul Gorodișce, din gubernia Tula, în familia țăranilor evlavioși Efim și Maria Litovkin, micuțul Ivan (numele de botez al Cuviosului Iosif) a rămas orfan de ambii părinți până la vârsta de unsprezece ani. Rămas singur pe lume, a fost aruncat în tumultul unei vieți grele: a muncit în cârciumi, a cărat greutăți, a fost bătut și umilit. Totuși, aceste încercări n-au reușit să-i întunece sufletul sau să-i răpească simțul adânc al dreptății și al milei.
Această maturizare forțată i-a deschis ochii către realitatea suferinței omenești, iar durerea proprie a devenit, în timp, fundamentul unei mari compasiuni față de aproapele. Deși nu și-a dorit de la început să urmeze calea monahală, harul care lucra în el a crescut tainic, până în ziua când sora sa, devenită monahie cu numele Leonida, i-a trimis o scrisoare în care îl sfătuia să meargă la Optina, la marii stareți duhovnicești.
Intrarea în Mănăstirea Optina – începutul unei vieți de jertfă
În luna martie a anului 1861, Ivan Litovkin a ajuns la Sihăstria Optina, dorind să plece spre Kiev, dar starețul Ambrozie, înzestrat cu darul înainte-vederii, i-a spus clar: „De ce să mergi la Kiev? Rămâi aici.” Așa a început o viață de jumătate de veac în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor.
În mănăstire, fratele Ivan a primit sarcini grele – la bucătărie, la trapeză, în ascultări istovitoare. Însă în toate s-a remarcat prin răbdare, ascultare și tăcere. Niciun cuvânt de cârtire, niciun semn de revoltă. Era limpede: omul care cunoscuse cruda viață din lume înțelesese valoarea liniștii monahale.
Ucenicia sub îndrumarea starețului Ambrozie
Mai târziu, fratele Ivan a fost rânduit ca ajutor de chilie al marelui stareț Ambrozie. Această apropiere a fost o școală duhovnicească neîntreruptă. Dar nu era ușor: liniștea pe care o dorea era mereu tulburată de mulțimea pelerinilor. Tulburat, Ivan a gândit să plece în taină spre Muntele Athos. N-a mai apucat – starețul l-a oprit cu o privire și cu un cuvânt. Știa.
De aici începe adevărata „muncă interioară” a viitorului sfânt. A îndurat ani de lipsuri, de boli, de greutăți. Nu avea un colț de liniște pentru sine. Dormea în camera de primire, printre vizitatori, și se trezea la miez de noapte pentru slujbă. Dar aceste încercări l-au modelat: sufletul său s-a luminat, voința s-a întărit, iar dragostea față de oameni a crescut.
În anul 1872 a fost tuns în monahism cu numele de Iosif. Cinci ani mai târziu a fost hirotonit ierodiacon, iar în anul 1884 ieromonah.
Stareț fără slavă, dar cu har
În jurul său se forma deja o atmosferă de încredere și de pace. Iosif nu căuta să vorbească, dar când o făcea, cuvintele sale aveau greutatea tăcerii. Le transmitea oamenilor sfatul starețului Ambrozie fără a adăuga nimic. Cu timpul, a început el însuși să ofere sfaturi, la cererea starețului. Spre uimirea vizitatorilor, cuvintele sale se potriveau întocmai cu cele ale bătrânului.
În anul 1888, Cuviosul Iosif s-a îmbolnăvit grav. A fost dus la spital și tuns în schimă cu binecuvântarea starețului Ambrozie. Minune: boala a început să regreseze. Însă în anul 1890, pentru prima dată, starețul Ambrozie a mers la Mănăstirea de maici de la Șamordino fără Iosif. Înțelesul era limpede: pregătirea pentru a deveni el însuși stareț era aproape de încheiere.
Moștenirea duhovnicească
După adormirea starețului Ambrozie, părintele Iosif a devenit conducătorul duhovnicesc de facto al Optinei. Nu prin numire oficială, ci prin har și recunoaștere tacită. Era căutat de oameni din toate categoriile – țărani, nobili, scriitori, intelectuali. Ce îi atrăgea? Calmului său, ochii blânzi, răspunsurile simple dar pline de putere. Nu impresiona prin spectaculos, ci prin firescul curat al prezenței sale.
Nu făcea minuni în văzul tuturor, dar fiecare om pleca de la el cu inima mai ușoară, cu o lumină nouă în suflet. Era o prelungire vie a duhului starețului Ambrozie, o punte între rigoarea ascezei și mila profundă a iubirii creștine.
Sfântul Iosif a adormit în pace în anul 1911. Canonizarea sa a avut loc în anul 2000, împreună cu ceilalți stareți ai Optinei, marcând recunoașterea oficială a sfințeniei sale de către Biserica Ortodoxă Rusă.
De ce este important astăzi?
Într-o vreme în care se caută spiritualități complicate, metode rapide de „iluminare” sau „vindecare interioară”, Sfântul Iosif de la Optina vine cu un răspuns tăcut și simplu: ascultare, smerenie, răbdare. Nu promite rețete magice, ci ne arată calea lentă, dar sigură a curățirii de sine prin Hristos.
Viața lui e un model pentru călugări, dar și pentru mireni. Într-o lume zgomotoasă, Iosif ne învață tăcerea. Într-o lume a egoismului, ne învață ascultarea. Într-o lume a consumului, ne învață jertfa liniștită.
Optina, prin el și prin ceilalți stareți, devine un simbol viu al unei Ortodoxii trăite, nu doar povestite. O Ortodoxie a inimii, a smereniei, a harului lucrător în ascuns.
Sfântul Iosif de la Optina nu a fost un predicator strălucit, nici un scriitor faimos
Dar a fost un suflet curat care a adunat în sine lumina unei întregi tradiții duhovnicești. Prin viața sa lipsită de ambiții lumești, prin răbdare și ascultare, el a devenit o călăuză sigură pentru cei ce caută cu sinceritate voia lui Dumnezeu.
În tăcerea lui, au vorbit sfinții. În suferințele lui, s-a odihnit harul. În smerenia lui, a locuit Iisus Hristos.