„Scara dumnezeiescului urcuș”, cunoscută sub numele de „Scara Raiului”, este una dintre cele mai profunde lucrări ascetice ale Ortodoxiei, scrisă în secolul al VI-lea de Sfântul Ioan Scărarul, egumenul Mănăstirii Sinai. Această carte a fost alcătuită ca un îndrumar duhovnicesc pentru monahi, dar este valabilă pentru orice creștin care caută curățirea sufletului și apropierea de Dumnezeu. Cele 30 de trepte simbolizează urcușul sufletului, începând cu lepădarea de lume și încheindu-se cu unirea în dragoste cu Dumnezeu.
1. Despre lepădarea de viața cea deșartă
Aceasta este poarta Scării – momentul în care omul rupe legătura cu lumea pentru a începe cu adevărat viața duhovnicească. Lepădarea de viața deșartă nu înseamnă doar părăsirea bunurilor materiale sau a plăcerilor păcătoase, ci mai ales despărțirea de voia proprie, de gândurile lumești și de cele care-l țin pe om legat de pământ. Este o moarte față de lume și o naștere către Hristos. Sfântul Ioan spune că cine nu a ieșit cu totul din Egiptul acestei lumi, nu poate ajunge în Țara Făgăduinței duhovnicești.
2. Despre neîmpătimire
Neîmpătimirea este începutul libertății sufletului. Sfântul Ioan o descrie ca o stare în care inima nu mai este trasă încoace și încolo de plăceri sau frici. Nu înseamnă lipsa totală a simțirii, ci stăpânirea ei prin har și voință luminată. Cel neîmpătimit nu mai este robit de dorințele trupului sau de poftele lumii, dar trăiește cu inima vie și cu mintea trează în Hristos. Această treaptă se câștigă cu osteneală, prin rugăciune, post și răbdare, și este temelia pentru următoarele nevoințe ale Scării.
3. Despre înstreinare și despre visurile noilor începători
Înstreinarea, în înțelesul Sfântului Ioan Scărarul, nu înseamnă doar părăsirea locurilor și oamenilor, ci mai ales desprinderea lăuntrică de legăturile lumii. Este o separare asumată, o alegere conștientă de a trăi pentru Dumnezeu și nu pentru lume. Pentru cei începători, această treaptă e însoțită de ispite: visuri înșelătoare, tulburări interioare, atracții către cele părăsite. Visurile pot veni din fire, de la demoni sau de la Dumnezeu – dar începătorul nu are încă dreaptă-socotință, de aceea trebuie să fie foarte atent, să nu se lase condus de ele, ci să ceară sfat și să rămână smerit. Înstrăinarea adevărată aduce liniște și dor după cele cerești.
4. Despre fericita și pururea-pomenita ascultare
Ascultarea este temelia vieții monahale și, mai larg, a vieții duhovnicești autentice. Sfântul Ioan o numește „fericită și pururea-pomenită” pentru că prin ea se smerește omul, se leapădă de voia proprie și se face ucenic al lui Hristos. Ascultarea taie voia și raționamentul propriu în fața poruncii duhovnicului sau a părintelui spiritual, nu din slăbiciune, ci din încredere că prin acel om lucrează Dumnezeu. Ea naște smerenie, liniște, și chiar libertate lăuntrică, pentru că dezleagă sufletul de încăpățânare și de iubirea de sine. Ascultarea adevărată e mai mare decât ostenelile trupești, pentru că e jertfă vie a voinței.
5. Despre pocăința cea cu deadinsul și cu adevărat arătată, întru care și viața sfinților osândiți, și despre Temniță
Această treaptă este despre pocăința adevărată – nu una de suprafață, ci profundă, care răscolește inima. Sfântul Ioan descrie pocăința ca o judecată a propriei conștiințe înainte de Judecata lui Dumnezeu. El amintește de monahii ce trăiau în „Temniță” – un loc special al mănăstirii unde viețuiau în izolare, lacrimi și rugăciune continuă, purtând cu durere conștiința păcatelor lor. Nu pentru că nu aveau nădejde, ci pentru că voiau să-și arate înaintea lui Dumnezeu zdrobirea inimii. Pocăința cu adevărat lucrătoare nu caută iertare ușoară, ci suferă pentru a se curăța și a se uni iar cu harul pierdut.
6. Despre pomenirea morții
Pomenirea morții este o armă puternică împotriva păcatului și o sursă de trezvie a minții. Sfântul Ioan Scărarul spune că cel ce se gândește în fiecare zi la moarte, nu va putea păcătui cu ușurință. Nu e vorba de frică paralizantă, ci de o conștiință vie a sfârșitului vieții pământești și a judecății ce urmează. Gândul la moarte naște în om dorul de a trăi curat, de a nu pierde vremea, și de a-și ține inima lipită de cele veșnice. Este începutul înțelepciunii și sprijin tare pentru pocăință neîncetată.
7. Despre plânsul cel de bucurie făcător
Plânsul duhovnicesc nu este durere fără nădejde, ci o lucrare sfântă care aduce bucurie sufletului. Sfântul Ioan îl numește „de bucurie făcător” pentru că, deși izvorăște din pocăință, el aduce mângâiere, ușurare, curăție și o dulceață tainică. Aceste lacrimi nu sunt firești, ci daruri ale harului – ele ard păcatul din inimă și fac sufletul moale, cald, viu înaintea lui Dumnezeu. Cel ce plânge astfel este mai viu decât cei care râd, pentru că lacrima adevărată naște nădejde, pace și apropiere reală de Dumnezeu.
8. Despre nemâniere și blândețe
Nemânia este starea sufletului care nu se tulbură nici în fața nedreptății, nici în fața jignirilor, pentru că s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu. Blândețea este roada acestei nemânii – un duh pașnic, liniștit, fără asprime, care răspunde cu bunătate chiar și atunci când e rănit. Sfântul Ioan spune că omul blând este „scaun al iubirii dumnezeiești” și că niciun suflet nu poate fi cu adevărat în Hristos, dacă nu s-a dezbrăcat mai întâi de mânie. Adevărata blândețe nu e slăbiciune, ci putere stăpânită, iubire înfrânată, răbdare în foc.
9. Despre pomenirea de rău
Pomenirea de rău este păstrarea în inimă a supărărilor, jignirilor sau nedreptăților suferite. Sfântul Ioan o numește un „vierme ascuns” care roade sufletul și-i stinge rugăciunea. Atâta vreme cât omul își amintește răul făcut de altul, chiar și numai în minte, nu poate avea pace adevărată. Iertarea nu este opțională, ci poruncă: cel ce nu iartă, se oprește pe sine din calea harului. Lepădarea de pomenirea de rău este semn al unei inimi înnoite, care vrea să fie liberă nu doar în fața oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu.
10. Despre clevetire
Clevetirea este vorbirea de rău despre aproapele, chiar și atunci când ceea ce se spune este adevărat. Sfântul Ioan Scărarul o așază între cele mai vătămătoare patimi ale limbii și ale inimii. Cel care clevetește rupe iubirea, judecă pe fratele său și își tulbură propria conștiință. Clevetirea nu-i lovește doar pe ceilalți, ci otrăvește sufletul celui care o practică. Leacul este tăcerea, rugăciunea pentru cel judecat și conștientizarea propriei nevrednicii. Sfinții, zice Sfântul Ioan, nu vedeau greșelile altora pentru că se ocupau mereu de ale lor.
11. Despre multa-cuvântare și tăcere
Multa-cuvântare este risipirea minții prin vorbe deșarte, inutile sau nesocotite. Sfântul Ioan o socotește început al mâniei, al batjocorii și al plictiselii duhovnicești. Vorbele multe sting frica de Dumnezeu și aduc tulburare în suflet. În schimb, tăcerea este lucrare duhovnicească adâncă – nu doar abținerea de la vorbă, ci păzirea minții și liniștirea inimii. Cel ce iubește tăcerea caută mai degrabă să asculte decât să răspundă, să se roage decât să vorbească. Sfântul Ioan spune: „iubitorul de tăcere se apropie de Dumnezeu, și prin tăcere se face luminat”.
12. Despre minciună
Minciuna este căderea conștientă din adevăr și o rupere directă de Iisus Hristos, Care este „Calea, Adevărul și Viața”. Sfântul Ioan Scărarul arată că minciuna este un păcat grav, pentru că distorsionează realitatea și lucrează împotriva curăției inimii. Mincinosul, spune el, este asemenea diavolului, care „de la început este mincinos și tată al minciunii”. A minți înseamnă a te lepăda de lumină, iar obiceiul minciunii duce la moartea conștiinței. Leacul este sinceritatea neclintită, simplitatea sufletească și mai ales frica sfântă de Dumnezeu, Care vede și judecă toate.
13. Despre negrijanie
Negrijania este moleșeala sufletului, nepăsarea față de mântuire care apare adesea după ce cineva a început nevoința. Este o stare de oboseală duhovnicească, în care omul se roagă fără atenție, postește fără râvnă și cade într-o rutină fără viață. Sfântul Ioan o compară cu o „paralizie a sufletului”. Leacul este trezvia minții, aducerea-aminte de moarte, și readucerea inimii la focul pocăinței de la început.
14. Despre preavestitul și vicleanul stăpân pântece
Pântecele, adică patima lăcomiei și a iubirii de mâncare, este un „stăpân” viclean și perfid, care adesea robește sufletul fără ca omul să-și dea seama. Sfântul Ioan o numește „preavestit” pentru că stă la începutul multor păcate, și „viclean” pentru că se îmbracă uneori în motive aparent nevinovate (boală, oboseală, ospitalitate). Cel ce slujește pântecelui nu poate stăpâni alte patimi, pentru că trupul îngreunat trage în jos sufletul. Leacul este postul, înfrânarea și amintirea morții. Pântecele săturat naște somn, uitare și nepăsare, iar cel flămând trezește rugăciunea.
15. Despre nestricăcioasa curăție și întreaga-cugetare carea întru cei stricăcioși din osteneli și din sudori se agonisește
Curăția nu este doar o stare trupească, ci o lucrare adâncă a sufletului și minții. Ea se numește „nestricăcioasă” pentru că este o lucrare a harului în omul care, deși supus stricăciunii, se luptă neîncetat cu trupul și gândurile. Această întreagă-cugetare (castitate a minții) nu se dobândește ușor, ci „din sudori și osteneli”, adică prin post, rugăciune, pază a simțurilor, și mai ales smerenie. Este una dintre cele mai grele și înalte virtuți, pentru că cere lupta continuă cu natura căzută.
16. Despre iubirea de arginți, întru carele și despre neagonisire
Iubirea de arginți este o patimă care înrobește sufletul și îl leagă de cele trecătoare. Sfântul Ioan o numește „închinare la idoli ascunsă”. Neagonisirea, adică renunțarea de bunăvoie la acumularea de avere, este calea spre libertate duhovnicească. Nu e vorba doar de sărăcie exterioară, ci de o inimă care nu se mai sprijină pe lucrurile materiale. Cel ce trăiește fără grijă de cele lumești și pune toată nădejdea în Dumnezeu, este cu adevărat bogat în har.
17. Despre nesimțirea, adică murirea sufletului, și despre moartea minții mai înainte de moartea trupului
Nesimțirea duhovnicească este o stare cumplită în care sufletul nu mai reacționează la păcat, iar conștiința devine amorțită. Este, cum spune Sfântul Ioan, „moartea minții înainte de moartea trupului”. Omul cade într-o nepăsare adâncă față de mântuire, slujbe, pocăință și Dumnezeu. Nu se mai cutremură de cădere, nu mai plânge pentru păcat. Leacul este o trezire puternică a conștiinței, prin aducerea aminte de judecată, prin citirea Scripturii, prin mustrări și – mai ales – prin harul lui Dumnezeu, care singur poate ridica din această moarte lăuntrică.
18. Despre somn, despre rugăciune și despre cântarea de psalmi cea întru adunare
Această treaptă arată lupta cu moleșeala trupească și importanța vegherii duhovnicești. Sfântul Ioan învață că somnul trebuie ținut în frâu, căci somnul peste măsură duce la trândăvie și slăbește puterea rugăciunii. Rugăciunea, în special cea făcută în comuniune cu ceilalți (în biserică, la slujbe, la cântarea psalmilor), este armă împotriva războiului gândurilor și izvor de har. Cântarea împreună are o putere deosebită: unește sufletele, întărește mintea și aduce inimii bucurie duhovnicească.
19. Despre privegherea trupului și cum se cade a o unelti
Privegherea este starea de trezvie a trupului și a sufletului, o lucrare aspră, dar mântuitoare. Sfântul Ioan o numește armă împotriva somnului patimilor și cale spre curăție. Nu e doar lipsa somnului, ci e o stare de veghe în rugăciune, atenție și neîncetată chemare a lui Dumnezeu. Ea trebuie făcută cu înțelepciune („cum se cade a o unelti”), adică treptat, cu discernământ și după puterea fiecăruia, ca să nu vatăme trupul, ci să întărească sufletul. Privegherea curăță mintea și aprinde dorirea celor cerești.
20. Despre temerea cea fără de bărbăție
Această treaptă vorbește despre frica irațională care îl cuprinde pe om în viața duhovnicească – frică de moarte, de oameni, de diavoli, de întuneric, de necunoscut. Sfântul Ioan o numește „fără de bărbăție” pentru că ea nu vine din lucrarea harului, ci din lipsa credinței și a încrederii în Dumnezeu. Este o ispită subtilă care slăbește sufletul și îl face să dea înapoi din lupta mântuirii. Leacul este rugăciunea neîncetată, pomenirea lui Hristos și obișnuirea minții cu gânduri de bărbăție și curaj duhovnicesc.
21. Despre slava deșart ă cea în multe chipuri
Slava deșartă este dorința de a plăcea oamenilor, de a fi lăudat și văzut, și poate lua multe forme subtile. Sfântul Ioan o numește „cu multe chipuri” pentru că se strecoară în aproape orice faptă bună: în post, rugăciune, milostenie, predică sau chiar tăcere. Ea îl face pe om să caute slava lumii în locul slavei lui Dumnezeu. Este o patimă perfidă care se ascunde sub masca virtuții. Lupta împotriva ei se duce prin smerenie, lucrare în ascuns și dispreț față de propria părere.
22. Despre mândria cea fără de cap
Mândria este cea mai primejdioasă dintre patimi, iar Sfântul Ioan o numește „fără de cap” pentru că este o rătăcire totală, o orbire sufletească ce îl desprinde pe om de Dumnezeu. Ea este începutul căderii și opusul smereniei. Mândria se naște atunci când omul își atribuie virtuțile sieși, nu harului. Nu mai are nevoie de sfat, de rugăciune, nici de Dumnezeu. Leacul este mustrarea de sine, ascultarea, necinstirea de bunăvoie și, mai presus de toate, ajutorul lui Dumnezeu, căci singur omul mândru nu se mai poate ridica.
23. Despre negrăitele gânduri ale hulei
Sfântul Ioan Scărarul arată că aceste gânduri hulitoare – urâte, absurde, blasfemiatoare – nu provin din om, ci sunt aruncate de diavol asupra minții celor care se nevoiesc sincer. Ele vin pe neașteptate, chiar în timpul rugăciunii sau al Sfintei Liturghii, și aduc tulburare și rușine. Însă Sfântul Ioan spune limpede: cel ce nu le primește nu păcătuiește. Ele trebuie disprețuite, alungate imediat, fără a intra în dialog cu ele. Leacul este smerenia, rugăciunea inimii și neîncetata pomenire a lui Dumnezeu.
24. Despre blândețe, simplime și nerăutate, cele din sârguință câștigate, și nu firești; și despre viclenie
Sfântul Ioan Scărarul face aici deosebirea între virtuțile primite „din fire” și cele dobândite „din sârguință”. Blândețea, simplitatea și nerăutatea câștigate prin nevoință sunt mai vrednice înaintea lui Dumnezeu decât cele moștenite. Adevărata simplitate nu e naivitate, ci o inimă curată, fără ocolișuri, care nu gândește răul. Nerăutatea este chipul omului care nu răspunde cu rău la rău. În contrast, vicleșugul este o pervertire a minții, o lucrare diavolească mascată sub înțelepciune. Lupta se duce prin sinceritate, deschidere și rugăciune stăruitoare pentru luminarea minții.
25. Despre preaînalta smerită-cugetare, pierzătoarea patimilor
Această treaptă este culmea virtuților. Sfântul Ioan o numește „preaînaltă”, deși este smerită, pentru că tocmai prin coborârea lăuntrică, omul se înalță cu adevărat înaintea lui Dumnezeu. Smerita-cugetare nu este o simplă atitudine, ci o lucrare a harului în sufletul celui ce s-a văzut pe sine mai prejos decât toți. Ea distruge mândria și toate celelalte patimi, fiind „pierzătoarea lor”. Smerenia adevărată nu caută să pară smerită, ci trăiește în tăcere, în mustrarea de sine și în simțirea neputinței proprii, dar cu nădejde neclintită în mila lui Dumnezeu.
26. Despre dreapta-socotință a gândurilor, patimilor și vârtuților
Dreapta-socotință (discernământul) este una dintre cele mai înalte virtuți, pe care Sfântul Ioan o numește „lumina sufletului” și „vederea curată a inimii”. Ea este puterea de a deosebi ce vine de la Dumnezeu, ce vine de la om și ce vine de la diavol – în gânduri, în simțiri, în fapte bune sau rele. Nu orice lucru care pare virtuos este cu adevărat bun. Dreapta-socotință păzește pe om de înșelare, de mândrie ascunsă, de zel greșit. Ea se dobândește prin multă smerenie, prin experiență și mai ales prin lucrarea Duhului Sfânt în cel ce trăiește cu inima curată.
27. Despre sfințita liniștire a trupului și a sufletului și despre felurile liniștirilor
Sfântul Ioan numește liniștirea (isihia) „sfântă” pentru că este o stare în care trupul și sufletul se retrag din zarva lumii și se așază în pacea lui Dumnezeu. Liniștirea nu înseamnă doar tăcere exterioară, ci mai ales calmul lăuntric, oprirea gândurilor risipite și unirea minții cu inima în rugăciune. Există mai multe feluri de liniștire: a celor începători – tăcere și înfrânare; a celor înaintați – curățirea gândurilor; și a celor desăvârșiți – trăirea în prezența neîncetată a lui Dumnezeu. Liniștirea adevărată nu e fugă de lume, ci așezare în voia lui Dumnezeu.
28. Despre sfințita și fericita rugăciune, maica vârtuților, și despre starea-înainte întru dânsa cu mintea și cu trupul
Sfântul Ioan Scărarul numește rugăciunea „sfințită și fericită” pentru că este cea mai înaltă lucrare a sufletului și maica tuturor vărtuților. Ea este unirea directă cu Dumnezeu, lucrare a harului și răspuns al iubirii. Rugăciunea adevărată nu este doar rostirea cuvintelor, ci „stare-înainte” – adică prezență conștientă și vie înaintea lui Dumnezeu, cu mintea adunată și trupul păzit de tulburare. Începătorul cere cu glas, cel înaintat vorbește în taină, iar cel desăvârșit se roagă fără cuvinte, prin simpla aplecare a inimii. Rugăciunea neîmprăștiată este temelia tuturor celorlalte fapte bune.
29. Despre cerul cel pământesc, adică nepătimirea cea de-Dumnezeu-următoare, și despre desăvârșire, și despre învierea sufletului mai înainte de învierea cea de obște
Sfântul Ioan Scărarul numește nepătimirea „cerul cel pământesc”, pentru că în ea omul trăiește încă de aici o stare a Împărăției. Nepătimirea nu înseamnă absența simțirii, ci o inimă liberă de patimi, de tulburări și de mișcări păcătoase. Este o stare de har, de pace adâncă și de unire a voii omului cu voia lui Dumnezeu. Aceasta este „învierea sufletului mai înainte de învierea cea de obște”: când sufletul moare față de păcat și trăiește în Dumnezeu, în lumină și adevăr. Desăvârșirea nu este o oprire, ci o necontenită înălțare în iubirea și cunoașterea Celui veșnic.
30. Despre legătura cuvioasei Treimi a vârtuților, adică a Credinței, Nădejdii și Dragostei
Sfântul Ioan Scărarul încheie „Scara” cu această treaptă care unește toate virtuțile în coroana desăvârșirii: Credința, Nădejdea și Dragostea – cele trei vărtuți teologice. Credința este temelia, fără de care nimic nu se poate zidi; Nădejdea este puterea de a merge înainte, chiar și prin încercări; iar Dragostea este desăvârșirea, starea celui care s-a unit cu Dumnezeu. Această dragoste nu este sentimentală, ci dumnezeiască, curată, jertfelnică. Cel care a ajuns aici, zice Sfântul Ioan, este deja „în afara trupului prin har, deși în trup prin fire”. El trăiește în Împărăție, deși încă pe pământ.
Cartea „Scara” nu este o simplă lucrare spirituală, ci o hartă a mântuirii
Cele 30 de trepte nu sunt etape rigide, ci mișcări vii ale sufletului către Izvorul vieții. În orice epocă, în orice context, ele rămân actuale pentru cel care vrea să își curețe inima și să trăiască în Iisus Hristos. Este o carte care nu doar se citește, ci se trăiește.