Biserica Ortodoxă cinstește mulțime de sfinți care, prin viața lor curată și prin scrierile duhovnicești, au luminat calea creștinilor din toate veacurile. Printre aceștia se numără și Sfântul Ioan Carpatiul, ierarh și dascăl al rugăciunii inimii, ale cărui scrieri au rămas în tezaurul spiritual al Ortodoxiei, fiind cuprinse în Filocalie. Deși informațiile istorice despre viața lui sunt puține, scrierile sale transmit cu putere duhul isihast și arată marea lui experiență în lupta duhovnicească.
Viața Sfântului Ioan Carpatiul
Cu privire la timpul în care a trăit Sfântul Ioan Carpatiul, părerile au fost împărțite. Astăzi se socotește aproape sigur că a viețuit în veacul al VII-lea și că a fost episcop al insulei Carpathos din arhipelagul Dodecanez, situată între Rodos și Creta. Această identificare se sprijină pe mărturia manuscriselor vechi care îi dau titlul de „episcop al Carpathosului”.
Un alt argument istoric îl constituie semnătura sa în actele Sinodului al III-lea din Constantinopol, desfășurat în anul 680. Așadar, Sfântul Ioan Carpatiul nu este un personaj legendar, ci o figură reală, activă în viața Bisericii. Înainte de a fi episcop, se pare că a dus o viață monahală într-una dintre mănăstirile insulei, deprinzând rânduiala rugăciunii și a trezviei.
Deși manuscrisele nu oferă prea multe date biografice, unele dintre ele, precum și Sfântul Nicodim Aghioritul, îl numesc „sfânt”, ceea ce arată că Biserica l-a primit în rândul sfinților prin cinstirea pe care i-au arătat-o generațiile următoare.
Scrierile Sfântului Ioan Carpatiul
Moștenirea sa literară este deosebit de importantă pentru înțelegerea duhului isihast. El a lăsat două scrieri majore, ambele sub formă de „capete”, adică scurte învățături teologice și ascetice.
„Capetele de mângâiere”
Prima lucrare, cuprinsă și în Filocalia greacă, este amintită de patriarhul Fotie și este cunoscută sub numele de „Capetele de mângâiere către monahii din India”. Ea cuprinde o sută de capete, deși în unele manuscrise apare cu 101, cel din urmă având însă caracter aparte și fiind probabil adăugat ca răspuns la o întrebare concretă.
Această lucrare este scrisă într-un stil viu, aplicat direct vieții duhovnicești, și are ca scop întărirea monahilor în răbdarea ispitelor și în statornicia rugăciunii. Sfântul Ioan Carpatiul îi încurajează pe iubitorii de Hristos să nu se lase tulburați de atacurile vrăjmașului, ci să rămână în credință, rugăciune și nădejde în ajutorul lui Dumnezeu.
El arată limpede că ispitele nu trebuie să surprindă pe creștin, deoarece ele fac parte din lupta mântuirii. Într-unul dintre capete spune:
„Să nu ne tulburăm din cauza ispitelor, nici să nu ne minunăm de îndrăzneala diavolului, ci stăruind în credinţă şi în rugăciune fierbinte şi împărtăşindu-ne de ajutorul de sus, să izgonim lucrarea vrăjmașului din viața noastră.”
„Capetele gnostice și teologice”
A doua lucrare, mai puțin răspândită, poartă diferite titluri: „Capete teologice și gnostice”, „Capete practice” sau „Capete despre cel nenăscut și cele născute, despre bine și frumos, știință naturală ascetică”. În unele manuscrise sunt 115 capete, în altele 116 sau 114. Această lucrare nu a fost editată integral în limba greacă, ci doar într-o traducere latină imperfectă.
Deși nu a avut aceeași popularitate ca prima, mulți cercetători o consideră chiar mai profundă. Ea atinge teme de antropologie duhovnicească, despre păcat și virtute, despre cunoaștere și despre raportul dintre firea omului și harul dumnezeiesc.
Printre definițiile sale scurte și pline de putere duhovnicească amintim câteva exemple:
- „Frica exagerată de sărăcie, naște sărăcia.”
- „Părerea înaltă despre știința proprie, lipsește de știință.”
- „Dacă crinii cresc mai cu seamă în văi, inima care se face vale prin umilință, va naște și ea crini.”
Astfel de afirmații arată nu doar experiența sa ascetică, ci și talentul de a exprima adevăruri duhovnicești prin imagini vii, inspirate adesea din psalmi și din natură.
Relația cu tradiția isihastă
S-a spus adesea că ideile lui Ioan Carpatiul sunt apropiate de cele ale Sfântului Maxim Mărturisitorul. Însă părintele Dumitru Stăniloae subliniază că, mai curând, scrierile sale se înrudesc cu ale lui Isihie și Filotei Sinaitul, aparținând aceleiași familii spirituale. Preocuparea centrală a Sfântului Ioan este trezvia și rugăciunea lui Iisus, ca armă împotriva ispitelor și cale de unire cu Dumnezeu.
Imaginea păsării «oxipterix» (gr. ὀξυπτέρυξ, o metaforă ascetică pentru iuțimea și ușurătatea minții atunci când se înalță spre Dumnezeu prin rugăciune), întâlnită și la Isihie, este folosită și de el pentru a arăta ușurința minții atunci când se ridică prin rugăciune. Totodată, comparațiile și definițiile sale surprind prin noutatea nuanțelor, chiar dacă ideea generală se regăsește și la alți Părinți.
De exemplu, el vorbește despre cele trei forme de cunoaștere:
- Cunoașterea practică – prin care omul se face doctor al virtuților.
- Cunoașterea naturală – care îl ridică spre înțelegerea tainelor creației și îl apropie de îngeri.
- Cunoașterea teologică – care inițiază sufletul în însăși viața Cuvântului lui Dumnezeu.
Această schemă arată profunzimea teologică a Sfântului Ioan Carpatiul, care nu se limitează la sfaturi morale, ci conduce mintea spre înțelegerea unirii omului cu Dumnezeu.
Înfruntarea ispitelor
Un aspect central al scrierilor sale este lupta împotriva ispitelor diavolești. Sfântul Ioan observă că diavolul nu hulește doar la sfârșitul lumii, ci și acum, trimițând gânduri urâte și ocări împotriva lui Dumnezeu în mintea omului. Dar creștinul nu trebuie să se tulbure de acestea, ci să stea pe „piatra cunoștinței”, izgonindu-le prin rugăciune fierbinte și prin ajutorul harului.
El spune cu fermitate că omul care sporește în virtuți se teme de păcat „precum elefantul de șoarece”, adică în chip firesc, având conștiința fragilității proprii. Așadar, adevărata măreție nu stă în încrederea în sine, ci în smerenie și teamă de a nu cădea din darul lui Dumnezeu.
Moștenirea spirituală
Scrierile Sfântului Ioan Carpatiul nu sunt simple exerciții intelectuale, ci izvorăsc dintr-o experiență vie. Ele au hrănit generații de monahi și credincioși, mai ales prin includerea lor în Filocalie, acea mare colecție de texte patristice care constituie manualul clasic al rugăciunii și al vieții isihaste.
Părintele Dumitru Stăniloae, traducătorul și comentatorul Filocaliei în limba română, a remarcat că învățăturile lui Ioan Carpatiul se adresează tuturor celor care doresc să trăiască în trezvie și rugăciune. Ele rămân actuale, pentru că ispita, lupta cu gândurile și nevoia de a ne ancora în harul lui Dumnezeu sunt realități permanente în viața creștinului.
Sfântul Ioan Carpatiul rămâne o figură luminoasă a secolului al VII-lea, episcop și învățător al rugăciunii
Scrierile lui, pline de profunzime și de simplitate în același timp, încurajează sufletul să nu se teamă de ispite, ci să alerge cu credință la Domnul nostru Iisus Hristos.
El ne arată că adevărata cunoaștere nu este cea care se mândrește cu înțelepciunea proprie, ci cea care se smerește și se face vale în care înfloresc crinii virtuților. Prin cuvintele lui scurte, dar pătrunzătoare, Sfântul Ioan Carpatiul a rămas un dascăl al trezviei și al rugăciunii neîncetate, mărturisind prin viață și scrieri că omul se mântuiește nu prin puterea sa, ci prin harul lui Dumnezeu.
Astfel, Biserica îl pomenește cu cinste, avându-l ca pildă de episcop, monah și scriitor filocalic, iar credincioșii îi urmează învățăturile, găsind în ele lumină, mângâiere și îndrumare în lupta duhovnicească.