Sfântul Ierarh Pavel, arhiepiscopul Neocezareei, se numără între acei mari părinți ai Bisericii care au unit în chip desăvârșit slujirea arhierească, mărturisirea credinței și suferința pentru Hristos.
Viață pecetluită de har și jertfă
Viața sa este o pagină luminoasă din istoria Bisericii primare, scrisă nu cu cerneală, ci cu sânge, lacrimi și foc, fiind o dovadă vie a cuvintelor Apostolului: „Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.” (II Corinteni 12, 9).
Neocezareea și contextul istoric al păstoririi sale
Neocezareea, cetate importantă din Pont, era un centru creștin puternic încă din primele veacuri. Aici a strălucit Sfântul Pavel ca episcop și apoi arhiepiscop, păstorind cu multă înțelepciune, blândețe și discernământ duhovnicesc. Faima virtuților sale, a vieții sale curate și a râvnei pentru dreapta credință a depășit granițele eparhiei, ajungând până la urechile împăratului Liciniu, prigonitor al creștinilor și potrivnic al Bisericii lui Hristos.
În acea perioadă grea, când Imperiul de Răsărit era stăpânit de frică, violență și persecuție, episcopii și credincioșii erau chemați să aleagă între compromis și mucenicie. Sfântul Pavel a ales fără șovăire calea Crucii.
Arestarea și încercarea credinței
Liciniu, dorind să-l înfricoșeze și să-l constrângă să lepede credința creștină, l-a chemat pe Sfântul Pavel la curtea sa din Nicomidia. La început, tiranul a încercat să-l intimideze prin amenințări, promisiuni și cuvinte pline de mândrie lumească. Văzând însă că episcopul Neocezareei rămâne neclintit, a poruncit să fie supus la bătăi cumplite.
În fața biciuirilor și a chinurilor, Sfântul Pavel nu a răspuns cu ură, nici cu revoltă, ci cu o răbdare și o blândețe care i-au uimit pe toți cei de față. Milostivirea sa față de prigonitori, liniștea chipului său și pacea care izvora din sufletul său au fost o mărturie tăcută, dar puternică, a lucrării harului dumnezeiesc.
Mucenicia focului și pecetluirea mărturisirii
Neputând să-l biruie prin bătăi, Liciniu a poruncit un chin înfricoșător: unui fierar i s-a cerut să topească o mare cantitate de metal, iar mâinile sfântului să fie puse pe metalul încins, până la răcirea acestuia. Sub această arsură îngrozitoare, carnea se topea, răspândind un miros greu de suportat, iar mâinile Sfântului Pavel au fost arse cu totul.
Cu toate acestea, episcopul nu a scos strigăte de disperare, nu a cerut milă, ci a răbdat ca un adevărat atlet al lui Hristos. Prin această pătimire, el a devenit purtător al semnelor Patimilor Domnului, pecetluindu-și credința cu însăși viața sa.
După acest chin, Sfântul Pavel a fost surghiunit într-o fortăreață aflată pe malul îndepărtatului fluviu Eufrat, departe de turma sa și de slujirea arhierească.
Eliberarea și întoarcerea în slujire
Schimbarea a venit odată cu biruința Sfântului Constantin cel Mare asupra lui Liciniu, în anul 324. Odată cu instaurarea păcii în Biserică, prigonirile au încetat, iar prizonierii și exilații au fost eliberați. Printre aceștia se număra și Sfântul Pavel, care s-a întors în patria sa și și-a reluat păstorirea în Neocezareea.
Deși lipsit de mâini, el a continuat să fie un stâlp al Bisericii, strălucind prin cuvânt, prin exemplu și prin harul lui Dumnezeu. Slăbiciunea trupului său devenise pricină de întărire pentru credincioși, iar suferința sa, izvor de nădejde.
Sinodul I Ecumenic de la Niceea
În anul 325, Sfântul Pavel a fost chemat, alături de episcopii din întregul Imperiu, la marele Sinod Ecumenic de la Niceea. Aici s-au adunat cei 318 Sfinți Părinți, mulți dintre ei purtând pe trupurile lor semnele prigoanelor: nasuri tăiate, urechi smulse, ochi scoși sau mădulare mutilate.
Acești ierarhi, asemenea Apostolului Pavel, purtau în trupurile lor mărturia suferinței pentru Hristos, potrivit cuvintelor sale: „De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port în trupul meu, semnele Domnului Iisus.” (Galateni 6, 17). Ei își arătau unii altora aceste semne ca pe cele mai scumpe podoabe. Între ei, Sfântul Pavel din Neocezareea se remarca prin mâinile sale arse, mărturie vie a răbdării și a iubirii sale pentru Hristos.
Cinstirea de către împăratul Constantin
La una dintre lucrările Sinodului, împăratul Constantin a luat în mâinile sale mâinile fără viață ale Sfântului Pavel, le-a atins cu ochii săi și le-a sărutat ca pe sfinte moaște, rostind cu emoție: „Nu mă mai satur să sărut aceste mâini care au devenit fără viață și fără însuflețire pentru Hristosul meu”.
Acest gest nu a fost unul formal, ci o recunoaștere profundă a sfințeniei și a jertfei. Mâinile care nu mai puteau sluji trupește deveniseră mărturie veșnică a iubirii desăvârșite față de Dumnezeu.
Apărător al dreptei credințe
La Sinodul de la Niceea, Sfântul Pavel, împreună cu ceilalți Părinți, a respins cu tărie învățăturile eretice ale lui Arie, care tăgăduia dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cei care suferiseră pentru adevăr nu puteau accepta minciuna, iar mărturia lor era întărită nu doar de cuvinte, ci de însăși viața lor.
Biruința Ortodoxiei a fost rodul jertfei, al rugăciunii și al credinței neclintite a acestor părinți purtători de Duh.
Sfârșitul în pace și moștenirea duhovnicească
După încheierea Sinodului, Sfântul Pavel s-a întors în eparhia sa, unde a mai ostenit câțiva ani pentru întărirea credincioșilor și buna rânduială a Bisericii. În cele din urmă, și-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit și L-a mărturisit până la capăt.
Viața Sfântului Ierarh Pavel, arhiepiscopul Neocezareei, rămâne un exemplu grăitor de răbdare, blândețe și jertfelnicie. El ne învață că adevărata putere nu stă în forța trupului, ci în statornicia credinței, iar adevărata biruință nu este cea lumească, ci cea dobândită prin Cruce.
Prin rugăciunile sale, să ne întărească Domnul și pe noi în mărturisirea adevărului, în iubirea vrăjmașilor și în răbdarea necazurilor, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor noastre.