Printre sfinții mărturisitori ai Ortodoxiei, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului rămâne o stea călăuzitoare, strălucind prin statornicia lui în adevăr și prin dragostea lui pentru Iisus Hristos și Biserica Sa. Prăznuit pe 2 iunie, Sfântul Ierarh Nichifor a fost nu doar un om cu poziție înaltă la curtea imperială bizantină, ci și un păstor de suflete care a știut să pună adevărul mai presus de orice. Viața lui este o lecție vie despre cum se trăiește Evanghelia atunci când prețul este însăși libertatea – sau chiar viața.
Rădăcini sfinte și copilărie în duh ortodox
Sfântul Nichifor s-a născut în Constantinopol, în timpul domniei împăratului iconoclast Constantin Copronim, într-o familie nobilă și profund credincioasă. Tatăl său, Teodor, un funcționar de rang înalt la curtea imperială, a fost un mărturisitor al credinței ortodoxe în vremuri de prigoană împotriva cinstitorilor icoanelor. Pentru refuzul de a renunța la venerarea sfintelor icoane, a fost arestat, bătut și trimis în exil, unde a și murit după ani de chinuri. Soția sa, Evdochia, i-a fost alături în toate suferințele, o adevărată martiră în duh.
Într-un asemenea mediu, copilul Nichifor a crescut ca o mlădiță înrădăcinată adânc în solul dreptei credințe. Încă din copilărie, a primit nu doar o educație aleasă în înțelepciunea lumii – studiind filosofia și retorica – ci și o formare duhovnicească solidă, întemeiată pe învățătura Bisericii. A crescut cu o evlavie curată, înfrânat și înțelept, iubitor de rugăciune și de nevoință.
Omul dreptei cumpăniri în mijlocul curții imperiale
După moartea tatălui său, Nichifor a fost chemat să ocupe locul acestuia în administrația imperială, devenind sfetnic împărătesc. Deși trăia în mijlocul puterii lumești, el a rămas un mirean credincios și un păzitor al credinței ortodoxe. În acea vreme tulbure, când erezia iconoclastă făcea ravagii, el nu s-a rușinat să se închine sfintelor icoane și să îndemne și pe alții la aceeași cinstire.
A participat ca reprezentant imperial la Sinodul VII Ecumenic din Niceea, din anul 787, convocat de împărăteasa Irina și de fiul ei, Constantin al VI-lea. Acolo, ortodoxia a biruit erezia, iar Sfintele Icoane au fost restabilite în cultul Bisericii. Deși nu purta haina monahală și nici rangul clerical, contribuția sa la acest Sinod a fost esențială, fiind recunoscut și binecuvântat de Sfinții Părinți ai acelui sobor.
De la dregător la pustnic, apoi patriarh
După Sinod, Nichifor a ales să părăsească viața politică. A considerat, asemenea Apostolului Pavel, că toate cele lumești sunt „Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc,” (Filipeni 3:8), și s-a retras la malurile Bosforului, în Propontida. Acolo a zidit o biserică și o mănăstire, adunând în jurul său o obște de monahi râvnitori. Trăia în smerenie și rugăciune, fără să fi primit încă tunderea monahală, pe care o socotea vrednicie prea mare pentru sine.
În anul 806, la moartea Patriarhului Tarasie, Nichifor a fost chemat să-i urmeze în scaunul patriarhal, deși era încă mirean. La cererea împăratului Nichifor I și cu aprobarea Bisericii, a fost tuns în monahism, hirotonit în toate treptele clericale și apoi înscăunat ca patriarh în marea biserică Sfânta Sofia.
Confruntarea cu erezia și suferințele exilului
După o scurtă domnie, împăratul Nichifor a fost ucis în lupta cu bulgarii. Fiul său, Stavrachie, a domnit doar două luni. Apoi, pe tron a urcat Mihail Rangabe, un împărat dreptcredincios, dar slab politic. În anul 813, acesta a fost înlocuit de Leon Armeanul, un nou prigonitor al Bisericii, care a reînviat eresul iconoclast.
Într-un gest de apărare a Ortodoxiei, Patriarhul Nichifor i-a cerut noului împărat să semneze o mărturisire de credință, așa cum era tradiția bizantină. Leon a refuzat, dezvăluindu-și astfel adevărata față: un eretic iconoclast. Încercările patriarhului de a-l convinge au fost zadarnice. În cele din urmă, Leon a dat ordin ca Nichifor să fie scos din scaunul patriarhal și exilat.
În insula Proconnesus, patriarhul mărturisitor a trăit 13 ani de suferință grea: foame, sete, bătăi, umilințe și izolare totală. Niciun creștin nu avea voie să-l viziteze sau să-l dojenească. A rămas însă statornic în credință și n-a cedat nici o iotă din adevărul Evangheliei. L-a urmat pe Iisus Hristos până la capăt, asemenea sfinților din primele veacuri.
Moartea unui mărturisitor și biruința Adevărului
La vârsta de 70 de ani, după 9 ani de păstorire și 13 ani de exil, Sfântul Nichifor s-a mutat la Domnul, în anul 827. Moartea sa a fost primită de Biserică drept moartea unui martir. A fost înmormântat cu cinste, iar mai târziu, în anul 846, moaștele sale au fost aduse înapoi în Constantinopol și așezate în Biserica Sfinților Apostoli, cu mare bucurie și evlavie.
Biserica Ortodoxă l-a cinstit încă din timpul vieții ca pe un mărturisitor al dreptei credințe. Viața lui e un exemplu de neclintire în fața presiunilor politice și de fidelitate față de adevărul dumnezeiesc. El a refuzat să se supună unei autorități lumești atunci când aceasta venea în contradicție cu învățătura Sfinților Părinți.
Moștenirea unui sfânt
Sfântul Ierarh Nichifor rămâne un simbol al curajului duhovnicesc. A știut să spună „nu” acolo unde mulți ar fi tăcut. A apărat Sfintele Icoane nu doar cu cuvintele, ci cu viața. Într-o epocă în care politica se impunea peste teologie, el a reamintit că Biserica nu poate fi supusă curentelor vremelnice. A fost un om al echilibrului, dar nu al compromisului.
Moștenirea sa se păstrează nu doar în sinoade, canoane sau documente. Se păstrează în fiecare credincios care nu se rușinează să își facă semnul crucii, în fiecare icoană cinstită, în fiecare rugăciune înălțată în duh de adevăr. Sfântul Nichifor e viu prin exemplul său, iar cuvintele sale rămân o mărturie că Ortodoxia nu se negociază.
Cântare de laudă la Sfântul Nichifor
Mare fost-a Nichifor, mare între sfinți;
Mare fost-a Nichifor, un uriaș între oameni.
Dar împăratul cel cu nume de leu fost-a foarte mic,
Slava lui fiind doar în dispreț și răutate.
împăratul ale statului trebi a rândui are,
Iar nu a judeca sfintele și bisericeștile dogme.
Dar cel trufaș și mărunt împărat se ține înțelept.
El deși împărat, tot nevrednic a rămas,
În stare nefiind sfaturi bune s-asculte.
împăratul l-a alungat în țară depărtată și rea
Pe Nichifor Patriarhul,
Apucându-se el, măruntul, să tâlcuiască
Dumnezeiescul adevăr.
Mare a fost Nichifor întru al său exil,
Măreț precum și pe al său tron fusese.
Toată măreția lui era dinlăuntru,
Iar nu întâmplătoare, nici mincinoasă,
Astăzi fiind iar mâine nemaifiind.
Nichifor s-a sfințit prin curăție și credință,
Prin credință tare, postiri și viață simplă.
Pe când măruntul Leon împărat asasinat a pierit,
El a pierit cu sunet.
Poate să se pocăiască la urm-ar fi voit,
Dar fost-a prea târziu.
Condacul Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi lumii…
Ca unul ce ai primit de la Dumnezeu cunună de biruinţă astăzi din cer, o, Părinte Nichifore, izbăveşte pe cei ce cu credinţă te cinstesc pe tine ca pe un ierarh împreună şi învăţător.
Troparul Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
Glasul 4
Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nichifor, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.