Sfântul Ioan cel Milostiv (†619), patriarhul Alexandriei, a rămas în istoria Bisericii ca un chip al milosteniei și al iubirii față de oameni.
Sfântul Ioan cel Milostiv s-a născut în Amatunda, în insula Cipru, fiind fiul dregătorului Epifanie. A crescut în frica de Dumnezeu, iar după ce și-a pierdut soția și copiii, a primit aceste încercări cu răbdare și s-a dăruit cu totul vieții duhovnicești.
Chemarea la patriarhie și râvna pentru dreapta-credință
Vestea despre bunătatea și înțelepciunea lui Ioan s-a răspândit repede. Când scaunul Alexandriei a rămas fără patriarh, poporul l-a cerut, iar împăratul Heraclius l-a numit în această slujire (610–619). De la început, Ioan a dorit să întărească dreapta credință. În acea vreme apăruseră învățături greșite, printre care și adaosul „Care Te-ai răstignit pentru noi” la cântarea Trisaghion, ca și cum Dumnezeu ar fi putut pătimi. Ioan a apărat credința adevărată cu fermitate, fiind blând cu oamenii, dar hotărât împotriva rătăcirii.
„Domnii mei”: o teologie a milosteniei
Chipul lui de păstor se așază însă mai ales în fapta milosteniei. La începutul păstoririi, i-a chemat pe iconomi: „Mergeți prin cetate și scrieți pe domnii mei”. Nedumeriți, aceștia au întrebat cine sunt. Răspunsul a rămas vestit: „Cei pe care voi îi numiți săraci și nevoiași, aceia sunt domnii mei; ei pot să mă ducă la locașurile cele veșnice”. S-au numărat 7.500 de săraci, iar patriarhul le-a rânduit hrană zilnică din averea Bisericii. Pentru Ioan, masa Bisericii era ospăț al Domnului, iar iconomia, liturghie a milei.
Milostenia lui nu era sentimentalism, ci credință vie. Povestea vedeniei din adolescență, când o fecioară împărătească numită: Milostenia, i s-a arătat zicând: „Eu L-am coborât pe Dumnezeu din cer pe pământ”, i-a rămas lege de viață. De atunci a crezut fără șovăire că cel ce dă pentru Hristos primește însutit, dar a încetat curând „a-L ispiti pe Domnul”, dăruind fără calcule, cu inimă largă.
Faptele milei: de la văduva din drum la izbăvirea celor robiți
Când perșii au prădat Ierusalimul și au luat cu ei Sfintele Moaște ale Crucii, Sfântul Ioan cel Milostiv a trimis corăbii pline cu grâu și aur pentru ajutor. A răscumpărat oameni robiți, a construit case pentru săraci și biserici, a hrănit pe cei flămânzi și a îngrijit pe cei bolnavi.
Ca nimeni să nu fie oprit de slugi, a rânduit ca în fiecare miercuri și vineri să stea el însuși la ușa bisericii, ascultând plângerile oamenilor și împăcând neînțelegerile dintre ei. Spunea adesea:
„Dacă eu pot vorbi liber cu Dumnezeu, cum să nu-l las și pe aproapele meu să vorbească liber cu mine?”
Odată, mergând spre biserica Sfinților Chir și Ioan, o văduvă l-a oprit pe drum și i-a spus necazul ei. Însoțitorii îl grăbeau la slujbă, dar el le-a răspuns:
„Cum să mă asculte Dumnezeu pe mine, dacă eu nu o ascult mai întâi pe ea?”
Pentru Sfântul Ioan, adevărata slujbă începea prin ascultarea durerii celui necăjit.
Cum răsplătește Dumnezeu inima milostivă
Altădată, un negustor care pierduse totul în urma unui naufragiu a fost ajutat cu aur din vistieria Bisericii. După o vreme, omul a pățit din nou la fel, iar patriarhul l-a ajutat iarăși, deși știa că negustorul făcuse și greșeli. L-a mustrat cu blândețe, dar nu l-a lăsat fără sprijin, iar Dumnezeu i-a întors pierderile înzecit.
Un alt exemplu arată bunătatea lui fără margini. Un episcop, pe nume Troil, a împărțit treizeci de litre de aur (1 litra = 327 grame x 30 = 9.810 grame) la bolnavi, dar acasă s-a întristat că pierduse atata valoare. Auzind, Ioan i-a trimis aurul înapoi, rugându-l doar ca răsplata cerească să rămână pe numele său. În acea noapte, Troil a visat că Dumnezeu îi șterge fapta bună din cartea vieții și o scrie în dreptul patriarhului. De atunci, s-a schimbat și a devenit milostiv.
Sfântul Ioan nu suporta zgârcenia nici măcar în numele „prudenței”. Când iconomii au refuzat să dea întreaga sumă unui om prădat, invocând „socoteli economice”, Dumnezeu a arătat că nu a fost bine: o femeie care promisese Bisericii 1.500 de litre de aur a trimis doar 500. Astfel, s-a văzut că lipsa de milă aduce și lipsă de binecuvântare.
Blândețe și dreptate, iertarea înaintea Jertfei
Sfântul Ioan era drept, dar plin de blândețe. Într-o zi de mare sărbătoare, pe când se pregătea să aducă darurile la Sfântul Altar, și-a amintit că un preot era supărat pe el. A lăsat totul și s-a dus la acel om, i-a făcut plecăciune și i-a cerut iertare cu lacrimi. Abia după ce s-au împăcat, s-a întors la slujbă. Pentru Ioan, adevărata credință însemna nu doar cuvinte, ci fapte și mai ales pace cu aproapele.
El i-a învățat pe oameni să nu judece. Ori de câte ori vedea pe cineva grăbindu-se să osândească greșelile altora, le spunea:
„Nu fiți grăbiți să judecați; păcatul îl vedeți, dar pocăința o face omul în taină.”
Odată, un monah a fost acuzat pe nedrept că mergea cu o tânără femeie. În realitate, el o ducea la botez și apoi la o mănăstire. Neștiind adevărul, Ioan l-a certat aspru, dar Dumnezeu i-a descoperit adevărul în vis. Rușinat, patriarhul a mers la monah, i-a cerut iertare și din acea zi l-a cinstit și mai mult. De atunci, a fost și mai atent să nu judece pe nimeni înainte de a afla adevărul.
Smerenie lucrătoare: mormântul neterminat și plapuma vândută
Ca să aibă „aducere aminte de moarte”, Ioan a poruncit să i se zidească un mormânt rămas mereu neterminat, iar meșterii să-i amintească în zilele de praznic: „Moartea vine ca un fur!”.
Într-o altă zi, un boier i-a dăruit o plapumă scumpă. Patriarhul a dormit o singură noapte sub ea; dimineața, mustrându-și conștiința, a vândut-o pentru a cumpăra haine săracilor.
Boierul a răscumpărat plapuma și i-a trimis-o iar; scena s-a repetat de mai multe ori, până când săracii s-au ales cu „mult aur” din schimbul acesta. În logica lui Ioan, confortul fără împărtășire devine povară; partea celui mic e totdeauna mai urgentă.
Păstor în vreme de foamete și război
În timpul năvălirilor străine, orașul Alexandria a fost lovit de foamete. Sfântul Ioan a cheltuit tot ce avea pentru a ajuta oamenii, ba chiar a rămas dator. Când un cleric i-a propus o donație în schimbul unei hirotonii, el a refuzat categoric, spunând:
„Dumnezeu poate hrăni poporul și fără grâul și aurul tău.”
La scurt timp, au sosit din Sicilia două corăbii pline cu grâu, un semn că Dumnezeu nu lasă credința curată fără răspuns.
Mai târziu, treisprezece corăbii ale Bisericii s-au scufundat în mare, iar o mare cantitate de aur s-a pierdut. Patriarhul nu s-a plâns, ci a spus, asemenea lui Iov:
„Domnul a dat, Domnul a luat; fie Numele Domnului binecuvântat.”
Nu s-a temut pentru sine, ci pentru săracii care rămâneau fără ajutor. Totuși, Dumnezeu i-a întors pierderea, iar Sfântul Ioan a continuat să slujească cu aceeași credință și dărnicie.
Grija pentru bolnavi și pentru cei adormiți
Sfântul Ioan cel Milostiv vizita bolnavii de mai multe ori pe săptămână. Stătea lângă cei aflați pe patul de moarte, se ruga pentru ei și le aducea mângâiere. De multe ori săvârșea Sfânta Liturghie pentru cei adormiți, fiind convins că rugăciunea și milostenia ajută mult sufletele celor plecați din această lume.
El povestea despre un rob din Persia care, în zilele marilor sărbători, simțea cum lanțurile îi slăbesc și durerea i se ușurează. În acele momente, părinții lui de acasă făceau rugăciuni și milostenii pentru el. Sfântul Ioan spunea că aceasta este dovada că rugăciunea și fapta bună pot aduce lumină și nădejde chiar și în cele mai grele suferințe.
Sfârșitul și cinstirea Sfântului Ioan cel Milostiv
La sfârșitul vieții, când perșii au năvălit spre Egipt, Sfântul Ioan a părăsit Alexandria și s-a îmbarcat pe o corabie. Pe drum s-a îmbolnăvit, iar când a ajuns în patria sa, în insula Cipru, și-a dat sufletul în pace către Dumnezeu, în jurul anului 619.
Înainte de moarte, le-a spus celor din jur:
„Din toate bunătățile acestei lumi nu mi-am oprit decât a treia parte dintr-un ban, și aceea să o dați săracilor.”
A fost înmormântat în casa Sfântului Tihon, episcopul făcător de minuni. Se spune că trupurile a doi episcopi îngropați acolo s-au mișcat ca vii și i-au făcut loc la mijloc, semn că Dumnezeu l-a primit cu bucurie pe cel care a fost lumină pentru toți.
După moarte, Dumnezeu a arătat sfințenia lui prin minuni. O femeie care purta în suflet o mare rușine s-a rugat Sfântului Ioan pentru iertare. Hârtia pe care își scrisese păcatul i s-a întors pecetluită și curată, având scris doar:
„Pentru Ioan, robul Meu, s-a șters păcatul tău.”
Sfântul Ioan cel Milostiv, păstorul milosteniei neobosite
Sfântul Ioan cel Milostiv rămâne un exemplu de păstor adevărat, care nu doar vorbea despre milă, ci o trăia în fiecare zi. Milostenia lui era neobosită, hrănea pe cei flămânzi, îmbrăca pe cei goi, răscumpăra pe cei robiți, îi îndrepta pe cei rătăciți și îi mângâia pe cei întristați.
Condacul Sfântului Ierarh Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei
Glasul 2
Cele de sus căutând…
Bogăţia ta o ai împărţit săracilor şi cerească bogăţie acum ai luat, Sfinte Ioan, Preaînţelepte. Pentru aceasta toţi pe tine te cinstim, săvârşind pomenirea ta, o, cel asemenea cu milostenia numit.
Troparul Sfântului Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei
Glasul 8
Întru răbdarea ta, ți-ai agonisit plata ta, Părinte Cuvioase, întru rugăciuni neîncetat stăruind, ci te roagă lui Hristos Dumnezeu, Ioane Milostive fericite, să mântuiască sufletele noastre.
Sfinte Ierarhe Ioane cel Milostiv, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoșii!