Biserica Ortodoxă îl pomenește cu evlavie pe Sfântul Ierarh Calist I, Patriarhul Constantinopolului, un luminător al vremurilor tulburi din secolul al XIV-lea, mare nevoitor, dascăl al rugăciunii minții și scriitor duhovnicesc iscusit. Viața sa este o mărturie a râvnei pentru Adevăr, a iubirii față de liniștea isihastă și a slujirii neabătute în fruntea Bisericii sobornicești. Fiind contemporan cu sfinți precum Grigorie Sinaitul și Maxim Capsokalivitul, Sfântul Calist a fost în același timp un mărturisitor al rugăciunii inimii și un înțelept chivernisitor al turmei Domnului Iisus Hristos.
Tinerețea și nevoințele monahale
Sfântul Calist s-a născut în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, într-o perioadă în care Imperiul Bizantin se confrunta cu frământări politice și pericole externe, dar și cu renașteri duhovnicești profunde. Tânăr fiind, a părăsit zarva lumii și s-a retras în Muntele Athos, însetat după viața curată și desăvârșită întru Hristos. Aici a intrat sub povățuirea unuia dintre cei mai mari trăitori și dascăli ai rugăciunii isihaste, Sfântul Grigorie Sinaitul (pomenit la 8 august), al cărui ucenic apropiat a fost vreme de 28 de ani.
În Sfântul Munte Athos, Sfântul Ierarh Calist a viețuit mai întâi în Schitul Magula, apoi la Mănăstirea Filoteu, purtând nevoințele rugăciunii, ale postului și ale tăcerii cu statornicie și râvnă. Prin ascultare și răbdare, s-a împărtășit din harul rugăciunii neîncetate, despre care avea să scrie mai târziu împreună cu bunul său prieten și împreună-nevoitor, Ignatie din Xanthopoulos.
Patriarh al Constantinopolului
În anul 1350, Sfântul Calist a fost chemat de către soborul ierarhilor și de către împărat să ocupe cel mai înalt scaun bisericesc din Imperiu, tronul patriarhal al Constantinopolului. Astfel, cu smerenie, el a primit slujirea de Patriarh Ecumenic, păstorind sub domnia a doi împărați: Ioan al VI-lea Cantacuzino și Ioan al V-lea Paleologul.
Anii patriarhatului său au fost marcați de multe frământări politice și de atacuri din partea turcilor otomani, dar și de controversa isihastă, în care rugăciunea inimii și luminarea minții erau contestate de unele cercuri intelectuale. Sfântul Ierarh Calist a fost un apărător hotărât al învățăturii despre rugăciunea lui Iisus și despre lumina dumnezeiască necreată, învățătură susținută și de Sfântul Grigorie Palama.
În această slujire înaltă, Sfântul Ierarh Calist s-a dovedit un părinte duhovnicesc, un teolog luminat și un diplomat înțelept, care a știut să conducă Biserica în vremuri de cumpănă, fără a se abate de la calea adevărului.
Retragerea și revenirea la patriarhat
În anul 1354, după patru ani de păstorire, simțind nevoia liniștii și a rugăciunii, Sfântul Ierarh Calist s-a retras din scaunul patriarhal. A ales să viețuiască în insula Tenedos, unde a ridicat cu propriile sale osteneli o mănăstire în cinstea Sfântului Mamas, ocrotitor al nevoitorilor. Această retragere nu a fost însă definitivă. La scurt timp, împăratul Ioan Paleologul, în fața greutăților vremii, l-a rechemat la patriarhie. Astfel, în anul 1355, Calist s-a întors pe tronul patriarhal, pe care l-a păstorit până la moarte, în anul 1363 (sau, după alte surse, anul 1368).
Călătoria în Serbia și sfârșitul pământesc
Ultima parte a vieții Sfântului Ierarh Calist s-a încheiat în Serbia, unde fusese trimis de împărat ca ambasador, cu scopul de a o întâlni pe țarina Elena, văduva domnitorului sârb Ștefan Dușan. Aceasta ceruse ajutor împotriva amenințării otomane. Însă în această misiune pașnică și sfântă, trupul său slăbit de nevoințe și de vârstă a cedat, și în orașul Serres, la marginea hotarului sârbesc, Sfântul Ierarh Calist s-a mutat la Domnul.
Moartea sa a fost prorocită cu putere de Sfântul Maxim Capsokalivitul, un alt mare trăitor din Sfântul Munte Athos, care, la întâlnirea cu el pe când Calist se îndrepta spre Serbia, a rostit: „Acest Bătrân nicicând nu-și va mai revedea turma lui, căci în urma lui se aude fericită cântare de îngropăciune: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului.” (Psalmul 118:1).
Lucrarea duhovnicească și scrierile
Sfântul Ierarh Calist nu a fost doar un păstor iscusit, ci și un mare scriitor duhovnicesc, lăsând în urmă o moștenire prețioasă pentru întreaga Biserică. Împreună cu Ignatie din Xanthopoulos, a alcătuit o lucrare dedicată monahilor și rugăciunii minții, lucrare cuprinsă în Filocalia românească (vol. 8). Aceste scrieri sunt o sinteză a trăirii isihaste, adâncite în experiența ascetică a pustiei athonite.
În afară de lucrările teologice și filocalice, Sfântul Ierarh Calist a scris și Viețile Sfântului Grigorie Sinaitul și ale Sfântului Teodosie de la Târnovo, precum și multe cuvântări și predici care circulau în cercurile monahale și teologice ale vremii. Stilul său era sobru, dar pătruns de har, iar învățăturile sale, ziditoare și limpezi.
Cinstirea și pomenirea Sfântului Ierarh Calist
Sfântul Ierarh Calist este pomenit de Biserica Ortodoxă în data de 20 iunie, împreună cu alți sfinți părinți ai acelei zile. El este cinstit ca păstor vrednic, părinte duhovnicesc și dascăl al isihasmului, făcând parte din pleiada sfinților care au reînnoit duhovnicește Ortodoxia în veacul al XIV-lea.
Chipul său este zugrăvit în unele biserici și mănăstiri athonite, iar numele său este cinstit de monahii care urmează calea rugăciunii inimii. În veșnicia cerească, el rămâne rugător pentru toți cei care, ca și el, caută pacea minții și lumina cea necreată a Preasfintei Treimi.
Viața și lucrarea Sfântului Ierarh Calist, Patriarhul Constantinopolului, ne stau astăzi înainte ca o lumină călăuzitoare
Într-o vreme a tulburărilor, el a fost o stâncă de neclintit, un isihast cu inimă rugătoare și un patriarh cu suflet de părinte. Prin smerenia, înțelepciunea și harul său, Sfântul Ierarh Calist rămâne un model viu pentru monahi, clerici și credincioși deopotrivă.
Să cerem mijlocirea lui înaintea tronului Dumnezeirii, ca să dobândim și noi pacea inimii, înțelepciunea rugăciunii și râvna de a sluji Domnului Iisus Hristos cu toată inima.