Sfântul Ierarh Alexandru, arhiepiscopul Ierusalimului, este una dintre figurile luminoase ale Bisericii primelor veacuri creștine. Este pomenit ca ierarh, mărturisitor și mucenic, in zilele de 16 mai și 12 decembrie pentru frumusețea viețuirii și tăria mărturisirii sale.
Formarea duhovnicească și începuturile slujirii episcopale
Sfântul Alexandru a fost discipol al lui Clement Alexandrinul, unul dintre cei mai mari dascăli ai Bisericii vechi. Această formare teologică profundă și plină de echilibru se va vedea mai târziu în modul său de păstorire și în grija pentru răspândirea învățăturii curate a credinței.
Mai întâi, Alexandru a fost episcop al Flaviei, în Capadocia. În acea perioadă, persecuțiile împotriva creștinilor erau încă aprinse. Sub domnia împăratului Severus, în anul 203, ierarhul a fost arestat, întemnițat și apoi exilat pentru singura „vină” de a mărturisi pe Hristos.
După eliberare, a pornit spre Ierusalim cu dorința de a se închina la Sfintele Locuri. Aici însă, pronia lui Dumnezeu i-a schimbat viața. Episcopul Ierusalimului, bătrânul Narcissus, care ajunsese la venerabila vârstă de 116 ani, l-a rugat să rămână și să-l ajute în conducerea Bisericii. Situația era neobișnuită pentru acea vreme, deoarece nu se obișnuia o dublă conducere episcopală. Totuși, având consimțământul tuturor episcopilor din Palestina, Alexandru a fost așezat co-administrator al scaunului.
La moartea lui Narcissus, în anul 212, Alexandru a devenit episcop unic al Ierusalimului, păstorind timp de 38 de ani cu înțelepciune și zel apostolic.
Păstor al Ierusalimului și întemeietor al bibliotecii creștine
Una dintre marile lucrări ale Sfântului Alexandru a fost întemeierea primei biblioteci publice creștine din Ierusalim. Această bibliotecă a devenit o comoară a Bisericii, un centru de studiu teologic și istoric, din care a cercetat mai târziu și Eusebiu al Cezareei, părintele istoriei bisericești. Prin aceasta, Alexandru a arătat nu numai dragostea sa pentru cunoaștere, ci și dorința de a pune adevărul credinței la îndemâna clericilor și credincioșilor.
În timpul păstoririi sale, l-a sprijinit mult pe Origen, marele teolog și învățător al Bisericii vechi. Deși Origen era încă mirean, Alexandru i-a permis să predice în biserică, argumentând că astfel de situații existaseră și în alte locuri și că Origen însuși primise deja această încuviințare în tinerețe. Mai târziu, Alexandru l-a și hirotonit preot, în anul 230, fapt care a avut un ecou important în întreaga lume creștină de atunci.
Aceste gesturi arată deschiderea sa către formarea teologică și către viața intelectuală a Bisericii, într-o epocă în care creștinismul se confrunta atât cu persecuții, cât și cu diferite interpretări doctrinare.
Tăria credinței în vreme de persecuții
Pe timpul împăratului Alexandru Sever, episcopul Alexandru a fost din nou închis pentru credința sa, însă a fost eliberat după un timp. Noua încercare era însă aproape.
În vremea împăratului Deciu (249–251), s-a pornit una dintre cele mai crude persecuții împotriva creștinilor. Împăratul a trimis porunci în toate provinciile ca toți creștinii să fie siliți să jertfească idolilor, iar cei ce nu se supun să fie torturați și omorâți.
Sfântul Alexandru era atunci episcop în Ierusalim. A fost pârât prefectului Cezareei Palestinei și adus înaintea lui în lanțuri. A mărturisit cu mult curaj, spunând răspicat că Hristos este Dumnezeu și împărat, că El este Făcătorul tuturor și că idolii nu sunt decât „demoni și curată rătăcire”.
Mărturisirea lui plină de îndrăznire a aprins mânia tiranului, care l-a supus la chinuri cumplite. L-a osândit apoi să fie aruncat înaintea fiarelor sălbatice.
Minunea fiarelor și curajul mucenicesc
Când a fost dezbrăcat și legat în mijlocul arenei, Sfântul Alexandru s-a rugat cu smerenie:
„Doamne, facă-se voia Ta ca să mă săvârșesc acum, facă-se precum voiești Tu!”
Fiarele au fost slobozite asupra lui, dar în loc să-l sfâșie, s-au purtat ca niște animale îmblânzite de harul lui Dumnezeu. Unele se plecau înaintea lui în semn de închinare; altele îi lingeau picioarele și rănile, iar altele se așezau pe nisip, fără să-l atingă cu răutate. Minunea a uimit pe cei de față, dar nu i-a înduplecat pe prigonitori.
Pentru că rămânea nevătămat, a fost aruncat din nou în temniță, unde a îndurat alte chinuri și suferințe. Istovit de torturi, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos în anul 251, primind astfel cununa muceniciei.
Trupul lui a fost găsit nevătămat. Creștinii l-au uns cu miresme, l-au înfășurat în giulgiu și l-au îngropat cu mare cinste într-un loc de seamă, ca pe un adevărat atlet al lui Hristos.
Personalitatea duhovnicească și moștenirea sa în Biserică
Sfântul Alexandru a rămas în istoria creștină drept un ierarh al blândeții, al înțelepciunii și al curajului mărturisitor. Îmbina în el virtuțile unui teolog luminat cu tăria unui mucenic gata să-și dea viața pentru Hristos.
Era cunoscut ca fiind un om de rugăciune, de mare bunătate și dreptate, ceea ce a făcut ca poporul Ierusalimului să-l iubească nespus.
Cuvintele istoricilor bisericești spun despre el:
„Slava cărunteților sale, împreună cu marea sa sfințenie, i-au împletit o dublă cunună în prizonierat.”
De asemenea, Sfântul Alexandru a lăsat în urmă și câteva scrisori, cunoscute prin intermediul lui Eusebiu, adresate antinoiților, antiohienilor, lui Origen și lui Demetrius al Alexandriei, care arată grija sa pastorală și preocuparea pentru apărarea unității Bisericii.
Moștenirea duhovnicească a unui mărturisitor neînfricat
Sfântul Ierarh Alexandru, arhiepiscopul Ierusalimului, rămâne un model strălucit de credință, cultură teologică și jertfelnicie. Viața lui este o mărturie că dragostea pentru Hristos poate învinge orice prigoană, iar lumina lui Dumnezeu nu poate fi stinsă nici de lanțuri, nici de fiare, nici de moarte.
Sfinte Ierarhe Alexandru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoșii!