Ziua de 10 iunie din calendarul ortodox aduce în atenția credincioșilor chipul luminos și discret al unui sfânt mai puțin cunoscut, dar plin de măreție duhovnicească: Sfântul Cuvios Zosima Fenicianul. Viața lui este o mărturie vie a lucrării lui Dumnezeu în lume și un exemplu despre cum sfințenia adevărată nu ține de fapte spectaculoase sau de recunoaștere publică, ci de curăția inimii, ascultarea de Dumnezeu și comuniunea cu toată creația.
Sfințenia, revenirea la starea dinainte de cădere
Pentru a înțelege cum un om poate ajunge să trăiască în pace cu fiarele pustiei, trebuie să privim mai întâi spre esența sfințeniei. Teologia ortodoxă arată că sfințenia este o revenire a omului la starea de dinainte de păcatul strămoșesc, o restaurare a legăturii dintre om și Dumnezeu. În această restaurare, omul redobândește chipul lui Dumnezeu, iar asemănarea se cultivă prin nevoință, rugăciune, milostenie și iubire față de aproapele și întreaga creație.
În viața sfinților, această stare se face simțită nu doar prin cuvinte înțelepte sau minuni, ci mai ales printr-o bucurie smerită, o lumină interioară și o lipsă totală de frică în fața a ceea ce este considerat periculos sau amenințător. Așa cum spunea Sfântul Efrem Sirul, omul sfânt are o relație cu animalele asemenea lui Adam în Grădina Edenului, adică o stare de pace, încredere și echilibru. Nu animalele se schimbă, ci omul, iar această schimbare lăuntrică aduce în jurul lui o liniște care dezarmează și cele mai sălbatice fiare.
Viața lui Zosima – tăcere, rugăciune, ascultare
Sfântul Zosima s-a născut în Fenicia, într-o zonă apropiată de cetatea Tir, spre sfârșitul secolului al IV-lea. Încă de tânăr a ales calea monahismului, retrăgându-se în mănăstirile din jurul Cezareei Palestinei. Acolo și-a petrecut viața în rugăciune, post și tăcere, într-o nevoință tainică, fără să caute slava lumii. Nu a lăsat în urmă scrieri sau învățături proprii, iar sinaxarele păstrează doar câteva detalii despre viața sa, semn că a fost un om al interiorului, al simplității și discreției.
Totuși, smerenia sa nu a trecut neobservată. Monahii din jurul său și credincioșii care îl întâlneau vedeau în el o lumină neobișnuită, o liniște și o pace adâncă. A devenit cunoscut ca un om sfânt încă din timpul vieții. Istoricul Paladie, dar și Ioan Moschu în „Limonariu”, amintesc două momente-cheie din viața lui, care arată că Zosima nu era doar un simplu ascet, ci un om cu daruri dumnezeiești.
Profetul căderii Antiohiei
Una dintre aceste mărturii îl înfățișează ca pe un om cu vedere duhovnicească. El a prezis căderea cetății Antiohia și pierderea statutului său de mare oraș creștin. La vremea respectivă, Antiohia era unul dintre centrele creștinismului, cu episcopi de seamă și o viață religioasă înfloritoare. Nimeni nu s-ar fi așteptat ca această cetate să decadă. Dar Zosima, prin lucrarea Duhului Sfânt, a simțit răcirea credinței și a prezis că orașul va cădea. Și așa s-a întâmplat. Acest episod dovedește clar că sfințenia sa nu era una de formă, ci o legătură profundă cu Dumnezeu, care îi dădea viziune spirituală asupra vremurilor.
Leul și sarcina sfințeniei
Cea mai cunoscută întâmplare din viața Sfântului Zosima este legată de întâlnirea cu un leu în pustia Palestinei. Povestirea pare, la prima vedere, o legendă, dar este păstrată cu grijă de tradiția bisericii și are o profunzime care o face extrem de relevantă.
Într-una dintre călătoriile sale spre Cezareea, Zosima avea cu el un asin, care îi purta lucrurile. La un moment dat, leul a ieșit din pustie și a atacat asinul, sfâșiindu-l. În loc să fugă sau să se teamă, Zosima a mers după leu, iar după ce acesta s-a săturat, i s-a adresat ca unui tovarăș de drum:
„Așa, prietene, acum mi-ai îngreunat calea, pentru că de bătrânețe sunt slăbit și nu mai pot să duc singur povara. Dacă vrei să scapi de mine, poartă tu sarcina aceasta, chiar dacă este împotriva firii tale.”
Răspunsul leului nu a fost un răget sau o atacare, ci o supunere smerită. Animalul, considerat simbolul sălbăticiei și al morții, s-a făcut blând „ca un miel”, după cum relatează tradiția. A dus sarcina lui Zosima până la porțile orașului, după care sfântul l-a eliberat, iar fiara s-a întors în pustie.
Această întâmplare nu este o simplă fabulă religioasă. Ea este imaginea unei ordini restabilite în creație. Acolo unde omul trăiește în har, fiarele nu mai sunt un pericol. Când sufletul este împăcat cu Dumnezeu, și natura se împacă cu omul. Sfințenia transformă nu doar omul, ci și mediul din jurul lui.
Omul modern este deseori în conflict cu natura, cu ceilalți și cu sine însuși
Trăim într-o epocă în care violența, frica, agresivitatea par dominante. În acest context, viața Sfântului Zosima Fenicianul este mai actuală ca oricând. Ea ne arată că adevărata putere nu stă în forță, ci în blândețe. Nu în dominare, ci în comuniune. Că nu trebuie să cucerim lumea cu arme, ci cu inimă curată.
Sfințenia nu e un ideal îndepărtat, rezervat doar călugărilor sau celor retrași în munți. Este chemarea fiecărui creștin. Ea începe cu un „da” rostit în fața lui Dumnezeu, cu renunțarea la ură, cu iertarea celui care ne-a greșit, cu o rugăciune sinceră dimineața. Și dacă stăruim în această cale, harul lui Dumnezeu lucrează în noi. Poate nu vom îmblânzi lei, dar vom îmblânzi alte fiare, ale urii, ale mândriei, ale lăcomiei, care trăiesc înăuntrul nostru.
Sfântul Cuvios Zosima Fenicianul este un exemplu viu că sfințenia nu are nevoie de vorbe mari, de diplome sau de funcții
Are nevoie de o inimă smerită și un suflet curat. Prin viața sa simplă, prin darul vederii duhovnicești și prin minunea îmblânzirii leului, el ne arată că omul care trăiește cu Dumnezeu nu mai este înfricoșat de nimic – pentru că toate cele create, văzute și nevăzute, devin prieteni ai celor care-L iubesc pe Creatorul.
Pe 10 iunie, să-l cinstim pe Sfântul Cuvios Zosima Fenicianul cu o rugăciune și cu gândul la calea pe care ne-o arată: calea blândeții, a sfințeniei și a întoarcerii la chipul lui Dumnezeu din noi.