Azi in data de 10 octombrie, Biserica Ortodoxă îl pomenește cu evlavie pe Sfântul Cuvios Teofil Mărturisitorul, un mare apărător al dreptei credințe și neînfricat luptător împotriva rătăcirii iconoclaste. Viața sa, plină de lumină, smerenie și curaj, ne arată cum harul lui Dumnezeu lucrează în omul curat la inimă și cum credința adevărată poate învinge chiar și cruzimea împăraților fără de Dumnezeu.
Nașterea și copilăria plină de evlavie
Fericitul Teofil s-a născut din părinți creștini, aproape de cetatea Tiberia. De mic copil a fost învățat în frica de Dumnezeu, iar la vârsta de trei ani a primit Sfântul Botez, luminându-se cu harul Duhului Sfânt. Părinții săi, iubitori de cele sfinte, l-au dus odată pe muntele Selonului la Sfântul Părinte Ștefan, vestit pentru viața sa îmbunătățită și darul duhovnicesc. Acesta i-a binecuvântat și i-a învățat cu cuvinte de folos, punând peste micuțul Teofil semnul crucii și rugându-se ca Domnul să-l păzească spre mântuire.
De atunci copilul s-a arătat blând, ascultător și dornic de învățătură. Încă din fragedă vârstă, se apleca cu dragoste asupra dumnezeieștilor Scripturi, deprinzând înțelesurile adânci ale credinței. Era iubit de toți pentru cumințenia și buna sa purtare, iar părinții vedeau în el un dar ceresc.
Chemarea minunată la viața monahală
La vârsta de treisprezece ani, o chemare tainică i-a schimbat viața pentru totdeauna. Pe când se afla în cetate, i s-a arătat în vedenie Cuviosul Ștefan, care i-a zis:
„Fiule Teofile, te-ai depărtat de la Domnul, Care a zis: Ia-ți crucea ta și urmează Mie!”.
Aceste cuvinte i-au străpuns inima, încât a lăsat totul și a plecat la muntele Selonului, la chilia Cuviosului. Acolo, tânărul a spus că a fost chemat prin această vedenie, iar Sfântul Ștefan, uimit că nu ieșise nicăieri din chilia sa, a înțeles că Dumnezeu Însuși l-a chemat pe copil la viața monahală.
Primindu-l cu bucurie, bătrânul părinte l-a învățat frica de Dumnezeu, smerenia, postul și rugăciunea. Sub îndrumarea lui, Teofil a deprins toate nevoințele călugărești, arătând o ascultare desăvârșită și o curăție de înger. După trei ani de ucenicie, Cuviosul Ștefan l-a încredințat egumenului lavrei, ca acesta să-l tundă în monahism.
Astfel, tânărul Teofil a fost tuns în chipul îngeresc, iar viața lui a devenit o pildă pentru toți frații din mănăstire. Era silitor la rugăciune, blând cu toți și plin de dragoste, încât toți îl numeau „înger în trup”.
Despărțirea dureroasă de părinți
Părinții săi, neștiind unde se află fiul lor, l-au căutat cu lacrimi prin toată țara. După ani de căutări, au aflat că se află într-o lavră, viețuind ca monah. Au mers acolo și, rugându-l pe egumen cu lacrimi, au cerut să-l vadă.
La început, egumenul nu a vrut, temându-se să nu-l smulgă din nevoința călugărească. Dar văzând durerea lor, s-a milostivit și le-a îngăduit întâlnirea. Când l-au văzut în haine monahale, părinții s-au bucurat și totodată s-au întristat – căci iubirea firească se lupta în inima lor cu voia lui Dumnezeu.
Au petrecut câteva zile în lavră și, văzând viața sfântă a călugărilor, s-au umplut de dorința de a zidi o mănăstire cu cheltuiala lor, ca fiul lor să fie egumen acolo. Egumenul însă a refuzat, spunând că „nu este bine ca un monah tânăr să se apropie de părinții săi”.
După trei zile de post și rugăciune, s-a auzit în biserică un glas dumnezeiesc care a zis: „Să fie slobozit copilul!”. Atunci egumenul a înțeles că este voia Domnului ca Teofil să plece.
Părinții, primindu-l cu bucurie, au zidit o mănăstire și au adunat acolo călugări, iar Teofil a devenit povățuitorul lor. Viața lui strălucea ca o făclie, iar cuvântul lui era plin de puterea Duhului Sfânt.
Prigoana împăratului iconoclast Leon Isaurul
După mulți ani de nevoință și pace, asupra Bisericii s-a abătut o mare prigoană. Împăratul Leon Isaurul, căzut în rătăcirea iconoclastă, a poruncit să se arunce sfintele icoane în foc și în noroi, iar cei care se închinau lor să fie chinuiți și omorâți.
Sfântul Teofil, plin de râvnă pentru dreapta credință, a mărturisit cu îndrăzneală cinstirea sfintelor icoane, învățând poporul că „cel ce se închină icoanei nu se închină lemnului și vopselelor, ci chipului lui Hristos, Celui înfățișat pe ea”.
Auzind împăratul de el, a trimis ostași și l-au adus înaintea sa. Leon l-a întrebat cu mândrie:
„De ce te închini la icoane, când Legea poruncește: Să nu-ți faci chip cioplit?”
Sfântul Teofil a răspuns cu blândețe, dar cu putere:
„Nu ne închinăm materiei, ci Celui închipuit pe icoană. Așa cum șarpele de aramă al lui Moise aducea vindecare celor ce-l priveau cu credință, tot așa icoana ne aduce aminte de Domnul nostru, Cel ce S-a întrupat pentru mântuirea noastră.”
Împăratul, turbat de mânie, a poruncit să-l bată cu vine de bou, să-i lege mâinile la spate și să-l ducă prin cetate ca pe un tâlhar. Mulțimea privea cu milă, iar un ostaș pe nume Longhin, mișcat de curajul sfântului, a început să-L mărturisească și el pe Hristos, pentru care a fost omorât prin foc.
Pătimirile și biruința credinței
După aceasta, Sfântul Teofil a fost adus din nou înaintea împăratului, care, nesuferind mustrările lui, a poruncit să fie răstignit între doi stâlpi și bătut peste tot trupul până când sângele a înroșit pământul. Văzând că sfântul rabdă cu bucurie, împăratul a poruncit să-i încalțe picioarele cu încălțăminte de fier înroșită și să-l alerge prin cetate.
Toate aceste chinuri le-a răbdat Teofil cu o liniște cerească, zicând:
„Mă bucur întru pătimirile mele, că împlinesc lipsa patimilor lui Hristos în trupul meu.”
Un dregător, pe nume Ipatie, văzând bărbăția sfântului, l-a luat la sine și a dorit să-l convingă că se înșală. Însă, după o convorbire lungă, Teofil, plin de înțelepciune dumnezeiască, i-a arătat că icoanele nu sunt idoli, ci semne ale iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Aducând ca mărturie pe șarpele de aramă, heruvimii de pe Chivot, dar și chipul Mântuitorului pe mahrama lui Avgar, a dovedit că icoanele sunt pline de har.
Ipatie s-a luminat la suflet și i-a zis:
„Adevărate sunt cuvintele tale, bătrânule! O, de ar înțelege și împăratul acesta adevărul tău!”
El i-a dat libertate sfântului, iar Teofil, întorcându-se la mănăstirea sa, a fost primit cu lacrimi de bucurie de frați.
Mutarea la Domnul
După puțină vreme, Sfântul Cuvios Teofil a cunoscut că se apropie sfârșitul său pământesc. Adunând obștea, i-a învățat pe frați să păzească dreapta credință și să nu se teamă de prigoane. Apoi i-a binecuvântat pe toți, s-a rugat cu lacrimi și și-a dat sufletul în mâinile Domnului, primind cununa muceniciei și a mărturisirii.
Sfintele sale moaște au fost cinstite de credincioși, iar numele lui a rămas în veci pomenit în rândul mărturisitorilor Ortodoxiei.
Pilda vieții sale
Viața Sfântului Cuvios Teofil ne învață că adevărata credință cere jertfă, iar dragostea pentru Hristos nu se clatină nici în fața chinurilor. Prin viața sa curată, prin blândețe și nevoință, el a arătat cum harul lui Dumnezeu poate întări firea omenească mai presus de durere.
El a fost monah al smereniei, povățuitor al dreptei cinstiri a icoanelor și mărturisitor al lui Hristos în vremuri de întuneric.
Pentru aceasta, Biserica îl cinstește ca pe un „stâlp al Ortodoxiei”, care a biruit prin credință și a luminat pe mulți cu pilda sa.