Viețile sfinților sunt pentru Biserica Domnului Iisus Hristos izvoare de lumină, exemple vii de credință, răbdare și dragoste dumnezeiască. Ele arată cum Dumnezeu, în fiecare vreme, a ridicat oameni aleși care, prin asceză și jertfelnicie, au devenit făclii pentru ceilalți. Între acești mari nevoitori ai pustiei se numără și Sfântul Cuvios Teoctist din Palestina, pomenit în fiecare an la data de 3 septembrie, împreună-ajunător cu Sfântul Eftimie cel Mare.
Viața lui Teoctist este o mărturie a prieteniei sfinte, a nevoinței ascetice și a păstoririi duhovnicești. El a fost unul dintre cei mai de seamă egumeni ai lavrelor din pustiul Iudeii și un părinte blând pentru toți cei care îl căutau.
Întâlnirea și legătura sfântă cu Eftimie cel Mare
Sfântul Teoctist al Palestinei a fost, la început, împreună-nevoitor cu Sfântul Eftimie cel Mare, care este prăznuit la 20 ianuarie. Încă de la primele lor întâlniri, între cei doi s-a născut o dragoste frățească desăvârșită, atât de puternică încât păreau, după cum spune tradiția, „două trupuri cu un singur suflet”.
Ei se asemănau foarte mult în virtuți, în blândețe, în râvna pentru post și rugăciune, dar și în curajul de a se lupta cu ispitele pustiului. Această unitate duhovnicească i-a făcut să se sprijine reciproc în nevoințele lor, fiind ca două aripi care zboară împreună spre cer.
În fiecare an, după Praznicul Botezului Domnului, cei doi sfinți se retrăgeau în adâncul pustiului, unde rămâneau până la Duminica Floriilor. Acolo se rugau, posteau și petreceau în liniștea totală a deșertului, primind putere și lumină de la Dumnezeu.
Descoperirea locului binecuvântat
După cinci ani de astfel de viețuire comună, într-un Post Mare, Sfântul Eftimie și Sfântul Teoctist au descoperit, în valea pustie numită Wadi Mukellik, o peșteră mare. Aceasta, în timp, avea să devină biserică și loc de adunare pentru monahii care s-au strâns în jurul lor.
Cei doi sfinți au înțeles că nu întâmplător au fost călăuziți acolo, ci că era voia Domnului să-și săvârșească nevoința în acel loc. Au rămas, așadar, acolo, hrănindu-se doar cu ierburi sălbatice, într-o viață de totală lepădare de cele pământești.
Cum au fost descoperiți de oameni
Deși viața lor se voia ascunsă, Dumnezeu nu a îngăduit ca aceste „candele luminoase” să rămână necunoscute. El dorea ca sfințenia lor să fie spre luminarea și folosul multora.
Astfel, într-o zi, niște păstori din Betania, cutreierând pustia, i-au aflat pe cei doi. Vestea s-a răspândit cu repeziciune, iar în scurt timp mulți credincioși au început să vină la peștera lor, dorind binecuvântare, rugăciune și sfat.
Nu doar mirenii erau atrași de sfințenia lor, ci și călugări din alte mănăstiri, care doreau să rămână acolo sub povățuirea lor.
Întemeierea lavrei și rolul Sfântului Teoctist
Numărul monahilor care se adunau în jurul lor a crescut atât de mult, încât a fost nevoie să ridice o lavră deasupra bisericii din peșteră. Atunci, Sfântul Teoctist a fost rânduit egumen al lavrei, în timp ce Sfântul Eftimie a ales să rămână retras în pustnicie, în liniștea peșterii.
Astfel, cei doi au slujit în chip diferit Bisericii: Eftimie, ca pustnic rugător și luminător de departe, iar Teoctist, ca părinte apropiat, conducător de obște și povățuitor direct al monahilor.
În calitate de egumen, Sfântul Teoctist a primit cu brațele deschise pe toți cei care veneau la el. El îi spovedea, le vindeca neputințele sufletești și trupești, știind să găsească „medicamentul spiritual” potrivit pentru fiecare. Era, așadar, un adevărat doctor al sufletelor.
Chipul duhovnicesc al Sfântului Teoctist
Din mărturiile păstrate despre el reiese că Sfântul Teoctist a fost un mare postitor și rugător. Viața lui era simplă și aspră, lipsită de orice comoditate, dar plină de bucurie duhovnicească.
Ca egumen, a dovedit blândețe, discernământ și multă dragoste părintească. Nu conducea prin asprime, ci prin exemplu personal, prin răbdare și prin înțelepciune. Toți îl vedeau ca pe un adevărat părinte care își iubește fiii.
De asemenea, el a rămas întru toate un următor fidel al Sfântului Eftimie, pe care îl cinstea și îl asculta cu smerenie. Această ascultare arată marea lui smerenie și lipsa oricărei dorințe de slavă lumească.
Ultimii ani ai vieții și trecerea la Domnul
Ajungând la o vârstă foarte înaintată, Sfântul Teoctist s-a îmbolnăvit. Prietenul și împreună-nevoitorul său, Sfântul Eftimie, deși împlinise deja 90 de ani, a venit la el și l-a îngrijit cu dragoste frățească.
Această imagine a celor doi bătrâni sfinți, legați de prietenie și dragoste în Hristos, rămâne una dintre cele mai emoționante icoane ale monahismului palestinian.
Sfântul Teoctist a adormit în Domnul în anul 467, fiind plâns de obștea sa și de toți cei care îl cunoșteau. La înmormântarea lui a slujit însuși Patriarhul Anastasie al Ierusalimului, ceea ce dovedește cinstea de care se bucura acest mare părinte duhovnicesc.
Deosebirea de Sfântul Teoctist al Siciliei
Este necesar de precizat că Sfântul Teoctist al Palestinei nu trebuie confundat cu Sfântul Teoctist al Siciliei, pomenit la 4 ianuarie. Sunt doi sfinți diferiți, trăitori în locuri și vremuri deosebite, fiecare având viața și nevoința sa proprie.
Sfântul Cuvios Teoctist din Palestina este un chip luminos al monahismului și un model de viețuire pentru toți creștinii
Viața lui, petrecută în pustiu, nu a fost o fugă de oameni, ci o dăruire totală lui Dumnezeu și o slujire a aproapelui.
Prin prietenia cu Sfântul Eftimie, prin întemeierea lavrei și prin paternitatea sa duhovnicească, Sfântul Teoctist a rămas în istoria Bisericii ca un „medic al sufletelor” și un adevărat luminător.
Astăzi, cinstindu-l, învățăm să prețuim rugăciunea, prietenia în Hristos, smerenia și dragostea față de aproapele.
Condacul Sfântului Cuvios Teoctist din Palestina
Glas 2
Cu curăție sufletească dumnezeiască întrarmându-te și cu neîncetata rugăciune și, ca o suliță tare în mâini ținând-o, ai junghiat taberele drăcești. Sfinte Cuvioase Teoctist, Părintele nostru, neîncetat roagă-te pentru noi toți!
Troparul Sfântului Cuvios Teoctist
Glasul 8
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Teoctist, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.