În rândul sfinților mărturisitori ai Ortodoxiei, care au apărat cu prețul vieții adevărul credinței și cinstirea sfintelor icoane, se numără și Sfântul Cuvios Tadeu, monah al Mănăstirii Studiților, pildă de ascultare, smerenie și curaj duhovnicesc.
Viața monahală și formarea duhovnicească
Sfântul Cuvios Tadeu a fost, mai înainte de intrarea în monahism, rob al lui Teodor, marele apărător al dreptei credințe și reorganizator al Mănăstirii Studiților. Acest Teodor, înzestrat cu autoritate împărătească, a luat mănăstirea și a rânduit-o ca chinovie, întemeind o viață de obște întemeiată pe ascultare, rânduială și comuniune frățească.
În această mănăstire, Tadeu și-a tuns părul capului și a îmbrățișat viața călugărească. De la început, s-a arătat a fi un monah ales, doritor de desăvârșire și de viețuire bineplăcută lui Dumnezeu. Viața sa era una simplă, dar plină de nevoință: postea mult, priveghea cu stăruință, își înfrâna limba și lua aminte cu mare grijă la dumnezeieștile cuvinte. Somnul îi era puțin, adesea culcându-se pe pământ, iar ascultarea față de stareț și de rânduiala mănăstirii era deplină.
Sfântul Tadeu nu avea nimic al său, afară de hainele de pe el. Această sărăcie de bunăvoie nu era lipsă, ci libertate: libertatea celui care se desprinsese de lume pentru a se dărui cu totul lui Dumnezeu. Pentru curăția vieții sale și pentru blândețea purtării, era iubit de toți frații, fiind pentru ei un exemplu viu de monah adevărat.
Contextul istoric: prigoana iconoclastă
În vremea aceea, cu îngăduința lui Dumnezeu, domneau împărații Mihail, supranumit Bâlbâitul, și Teofil, fiul său, cunoscuți ca fiind răucredincioși și aprigi luptători împotriva sfintelor icoane. Aceștia au declanșat o prigoană dură împotriva celor care apărau cinstirea icoanelor, considerându-i potrivnici poruncilor împărătești.
Mulți episcopi, stareți și monahi dreptslăvitori au fost închiși, bătuți sau trimiși în surghiun. Printre aceștia s-a aflat și marele Teodor Studitul, părintele duhovnicesc și starețul Cuviosului Tadeu. Alături de el, Tadeu a împărtășit nu doar suferințele exilului și ale prigoanei, ci și râvna pentru apărarea adevărului de credință.
Mărturisirea înaintea împăratului
Într-una din zile, Sfântul Tadeu a mers împreună cu starețul său, Teodor, la palatul împărătesc. Acolo, aprins de râvnă dumnezeiască și întărit de harul Duhului Sfânt, Tadeu a îndrăznit să mustre pe împăratul răucredincios înaintea întregului senat. Nu a vorbit cu mândrie sau cu ură, ci cu puterea adevărului, mustrând rătăcirea iconoclastă și nedreptatea prigoanei.
Împăratul, mâniat de îndrăzneala acestui monah simplu, a poruncit să fie adusă icoana Mântuitorului și să fie pusă pe pământ. Apoi a poruncit ca Sfântul Tadeu să fie așezat pe sfânta icoană, pentru a o călca în picioare. Era o încercare crudă, menită să-l silească să se lepede de credință și să accepte învățăturile rătăcite ale iconoclaștilor.
Sfântul Tadeu a refuzat cu hotărâre. Atunci a fost luat cu sila de bărbați puternici și ținut deasupra icoanei, ca să nu se poată mișca. Împăratul, în batjocură, i-a spus: „Iată, ai călcat icoana lui Hristos! Primește dar și celelalte învățături ale noastre”.
Răspunsul plin de lumină al Sfântului
Luminat cu adevărat la suflet și întărit de har, Sfântul Tadeu a rostit cuvinte care au rămas mărturie peste veacuri: el a arătat limpede că nu a făcut acel gest cu voia sa, ci prin silnicia și viclenia împăratului. Departe de a se lepăda de credință, a mărturisit deschis că se închină sfintei icoane a Domnului și Dumnezeului său, că o sărută și că este gata să moară pentru ea.
Prin acest răspuns, tiranul a fost făcut de rușine înaintea tuturor. Faptul că un om simplu, un monah socotit de lume neînsemnat, a îndrăznit să-i înfrunte rătăcirea, i-a aprins și mai mult mânia.
Pătimirea și mucenicia
Pentru că a fost ocărât de cel pe care îl socotea „țăran” și „om de rând”, împăratul a poruncit ca Sfântul Tadeu să fie trântit la pământ și bătut fără milă. L-au lovit cu ciomegele până și-a dat sufletul, apoi l-au scos afară și, legându-i trupul de picioare, l-au târât prin tot târgul.
În cele din urmă, l-au aruncat lângă zidul cetății, în partea dinspre izvor, și s-au întors, spălându-se, ca și cum ar fi scăpat de o murdărie. Dar Dumnezeu nu a îngăduit ca sufletul mărturisitorului Său să se despartă îndată de trup.
Sfârșitul fericit al mărturisitorului
Sfântul Cuvios Tadeu, deși greu rănit și slăbit de bătăi, a mai trăit încă trei zile. În acest timp, a suferit toate cu mulțumire și cu bărbăție, fără cârtire și fără deznădejde. A primit suferința ca pe o cunună și ca pe o jertfă adusă lui Hristos, pe Care Îl mărturisise înaintea oamenilor.
După aceste trei zile de răbdare și durere, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, trecând la viața cea veșnică. Moartea sa nu a fost o înfrângere, ci o biruință: biruința credinței asupra fricii, a adevărului asupra minciunii și a iubirii față de Hristos asupra tiraniei lumești.
Moștenirea duhovnicească
Sfântul Cuvios Tadeu Mărturisitorul rămâne pentru Biserică un exemplu viu de statornicie în credință și de curaj duhovnicesc. El ne arată că apărarea adevărului nu ține de rang, de putere sau de poziție socială, ci de curăția inimii și de tăria credinței. Într-o vreme de rătăcire și prigoană, a ales să fie credincios lui Hristos până la capăt.
Prin viața și moartea sa, Sfântul Tadeu ne învață că adevărata libertate se câștigă prin ascultare de Dumnezeu și că suferința, primită cu credință, devine poartă către Împărăția cerurilor.