Pe 24 mai, Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Sfântul Cuvios Simeon din Muntele Minunat, un nume care pentru omul contemporan poate părea puțin cunoscut, dar care în veacul al VI-lea a fost o adevărată lumină duhovnicească, un om transformat în altar viu prin nevoință, post, rugăciune și harul lui Dumnezeu.
Naștere din rugăciune și semn al cerului
Viața lui începe în chip tainic. Părinții săi, Ioan și Marta, oameni cu frică de Dumnezeu, locuiau în Antiohia Siriei. Dorind cu ardoare un copil, Marta a alergat cu lacrimi la biserica Sfântului Ioan Botezătorul din apropierea cetății, cerând mijlocire cerească. I s-a făgăduit nașterea unui fiu, iar ca semn i s-a dat un bulgăre de tămâie binemirositoare. I s-a spus că pruncul se va numi Simeon, va fi fiu al dreptății, nu va gusta carne, vin sau alte bunătăți omenești și va fi păzit pentru a deveni vas sfânt al lui Dumnezeu.
Semnele neobișnuite au început încă din pruncie. Simeon nu a supt decât din sânul drept al mamei sale – după cum i se descoperise Martei – , refuza laptele dacă mama lui gusta carne sau vin și s-a arătat de mic stăpânit de o curăție și o sensibilitate spirituală nefirească pentru un copil.
Chemarea pustniciei
La doar șase ani, Simeon a urcat la munte, lăsând în urmă confortul și îngrijirea omenească. A devenit ucenicul unui pustnic și a început o viață de nevoință aspră: post, rugăciune și răbdare neclintită. Avea vedenii dumnezeiești și arătări îngerești care îl călăuzeau. Încă din copilărie, a învățat să deosebească binele de rău și să-și supună trupul unui regim ascetic extrem.
Într-una dintre aceste vedenii, a fost îndrumat către o mănăstire al cărei egumen era un alt stâlpnic, cu numele Ioan. Aici, Simeon s-a deprins cu rânduiala stâlpniciei – o formă extremă de viață ascetică în care călugărul petrecea neîntrerupt pe un stâlp de piatră, în rugăciune continuă și rupt de confortul lumii.
Nevoința pe stâlp
La vârsta de 18 ani, Simeon s-a urcat pentru prima oară pe un stâlp, unde a stat timp de optsprezece ani. Apoi s-a retras la Muntele Minunat – o culme stâncoasă, sălbatică, unde a trăit zece ani într-o asceză desăvârșită. A ridicat acolo o mănăstire cu ajutorul celor pe care îi tămăduise. Era deja recunoscut ca făcător de minuni – tămăduia bolnavii, alina suferințele și aducea pace sufletelor zbuciumate.
Din dorința pentru și o mai mare înfrânare, s-a urcat pe un alt stâlp, pe care a rămas vreme de 45 de ani, sub cerul liber, zi și noapte, în ploaie, vânt, arșiță sau ger. Nu se culca, ci ațipea rareori, mereu în rugăciune. Aceasta nu era doar o încercare a trupului, ci o ardere a duhului, o trăire dincolo de hotarele firii omenești.
Hrănit de îngeri
Într-o altă etapă a vieții sale, după ce a fost hirotonit preot, Sfântul Simeon primea, în fiecare Duminică, după săvârșirea Liturghiei, pâine cerească adusă de îngeri. Gustând de trei ori din ea, nu mai avea nevoie de altă hrană trupească. Hrana lui devenise harul – ceea ce pentru omul obișnuit pare imposibil, pentru el era realitate zilnică.
În ciuda izolării, veneau mulțimi de credincioși la el. Cu rugăciunea și binecuvântarea sa, vindeca boli trupești și sufletești. Oamenii îl căutau nu doar pentru minuni, ci pentru sfințenia lui care le schimba viețile.
Desăvârșirea prin răbdare
Sfântul Simeon a trăit 85 de ani, dintre care 79 în asceză neîntreruptă, mai presus de firea omului. Prin viața sa, a arătat că omul, deși trupesc, poate deveni locaș al Duhului Sfânt și părtaș la viața cerească încă din această lume. A fost model de blândețe, iar fiarele sălbatice se apropiau de el fără teamă – semn că păcatul fusese izgonit din ființa lui și întreaga fire recunoștea în el chipul strălucitor al omului restaurat.
Moartea lui n-a fost o sfârșire, ci o trecere în slava îngerilor. A fost plâns de monahi, de popor, de toți cei care se împărtășiseră de darurile sale. Nu doar o figură ascetică, ci un far de lumină și un mărturisitor al unei realități duhovnicești vii, care nu ține de trecut, ci inspiră și azi.
Ce ne spune azi Sfântul Simeon?
Lumea noastră, agitată și centrată pe confort, fuge de suferință și tăcere. Într-un astfel de context, viața Cuviosului Simeon pare absurdă: un om care alege să trăiască zeci de ani pe un stâlp, hrănit de îngeri, în luptă continuă cu sine și cu firea căzută.
Și totuși, el ne arată că lupta cu sine nu e pierdută, că sfințenia nu este rezervată „altora”, ci oricine, cu hotărâre și credință, poate urca propriul „munte minunat”. Nu toți suntem chemați să trăim pe un stâlp, dar toți suntem chemați la trezvie, la curățire și la rugăciune. Exemplul lui ne reamintește că e mai important ce devenim în fața lui Dumnezeu decât ce reușim să strângem în fața lumii.
Sfântul Cuvios Simeon din Muntele Minunat este un martor viu al puterii lui Dumnezeu de a transforma omul
Prin post, smerenie și rugăciune, Simeon a ars toate înclinațiile firii omenești și a devenit un templu viu al harului.
Fie ca pomenirea lui să ne trezească și pe noi la o viață mai curată, mai adâncă, mai aproape de Dumnezeu. Căci în fiecare generație, Biserica are nevoie de stâlpnici – nu neapărat pe stâlpi de piatră, ci stâlpnici ai răbdării, ai credinței și ai sfințeniei în mijlocul lumii.
Cântare de laudă la Sfântul Simeon, stâlpnicul din Muntele Minunat
Să-l slăvim pe Sfântul Simeon cel din Muntele Minunat,
Căci el este slava Celui Preaînalt!
Cu rugăciunea, postirea și de toată noaptea priveghere
El viața și-a sfințit și s-a umplut de har,
De har din harul Duhului lui Dumnezeu.
Stăpânul cu har truda lui a răsplătit din belșug,
Cu har peste har în fapte și cuvânt –
Cu har curățitor de diavoli
Și de boli vindecător,
Cu har al străvederii adevărului tuturor inimilor,
Al străvederii tainelor din ceruri și din oameni.
Din vârsta copilăriei și până la al vieții capăt
El o jertfă a fost, plăcută și binemiresmată.
Inima lui altar sfânt a fost
Al Domnului Dumnezeului Celui Viu,
Sanctuar de lumină al Duhului Sfânt.
Mintea lui puternic se ridica până la cele de sus,
Unde lucrurile credinței aievea se văd.
Voia lui nebiruită către bine pleca,
Puternic întărită în Legea lui Dumnezeu.
Bogățiile toate și împărățiile, ce sunt?
Scânteie fugară, ce se aprinde și stinge!
Întreaga lume, pe lângă sfințenia unui om, ce este?
O repede pieire, iar sfântul este veșnic.
De vreun sfânt nu naște, lumea-i ca și smochinul
Cel neroditor,
De nici un folos, mort și inutil!
Să-l slăvim pe Sfântul Simeon cel din Muntele Minunat,
Căci el este slava Celui Preaînalt!
Condacul Sfântului Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat
Glasul 8
Cele de sus căutând…
De cele de sus dorind, cele de jos ai lepădat şi ca un cer stâlpul făcându-ţi, printr-însul ai strălucit cu raza minunilor cuvioase, şi lui Hristos Dumnezeului tuturor te rogi neîncetat pentru noi toţi.
Troparul Sfântului Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat
Glasul 1
Al răbdării stâlp ai fost râvnind cuvioase, părinţilor celor mai dinainte: lui Iov întru patimi, lui losif întru ispite şi vieţii celor fără de trup fiind în trup. Simeoane părintele nostru, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.