Sfântul Cuvios Serafim de Sarov se numără printre cei mai mari nevoitori ai Bisericii Ortodoxe, un ales vas al harului dumnezeiesc, care a strălucit ca un astru al Duhului Sfânt pe pământul Rusiei.
Originea și copilăria binecuvântată
Sfântul Cuvios Serafim s-a născut în orașul Kursk, din părinți binecredincioși, Isidor și Agafia Moshnina, negustori evlavioși. La botez a primit numele Prochor.
Tatăl său, om temător de Dumnezeu, a început construirea unei catedrale, dar a trecut la Domnul înainte de a o vedea terminată. Mama sa, Agafia, a dus mai departe această lucrare, insuflându-i fiului său dragostea pentru Biserică și încrederea neclintită în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Încă din copilărie, Prochor a fost ocrotit în chip minunat. Căzând de pe schela înaltă a clopotniței, de la o înălțime primejdioasă, a rămas nevătămat, spre uimirea tuturor. Mai târziu, o boală grea i-a pus viața în pericol, însă Maica Domnului i s-a arătat și i-a făgăduit vindecarea. Aceasta s-a împlinit atunci când copilul a sărutat Icoana „Semnul” din Kursk, purtată în procesiune.
Chemarea către viața monahală
Înzestrat cu o memorie excelentă și cu o mare dragoste pentru Sfânta Scriptură și Viețile Sfinților, tânărul Prochor simțea încă din adolescență chemarea către viața de dăruire totală lui Hristos. Mama sa l-a binecuvântat să urmeze calea monahismului, oferindu-i o cruce de aramă, pe care a purtat-o toată viața, ca semn al legăturii sale neîntrerupte cu jertfa Mântuitorului.
Înainte de a intra în mănăstire, Prochor a pornit ca pelerin la Kiev, unde s-a închinat Sfinților din Peșteri. Acolo a primit binecuvântare de la starețul Dositeu să meargă la Mănăstirea Sarov, locul în care avea să-și împlinească chemarea. Astfel, la 20 noiembrie 1778, a ajuns la Sarov, fiind primit de starețul Pahomie și dat în grija părintelui Iosif.
Ascultare, boală și arătarea Maicii Domnului
Viața de novice a Sfântului Serafim a fost una a ascultării desăvârșite. A slujit cu râvnă în chilie, la brutărie, la tâmplărie și la toate ascultările mănăstirii, ferindu-se astfel de ispita acediei, pe care o considera cea mai primejdioasă pentru monahi. Postea aspru, mai ales miercurea și vinerea, și se retrăgea adesea în pădure pentru Rugăciunea lui Iisus.
După doi ani, s-a îmbolnăvit grav de hidropizie, suferind timp de aproape trei ani, fără să rostească vreun cuvânt de cârtire. Refuzând ajutorul medicilor, a cerut doar Sfânta Împărtășanie. Atunci, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i s-a arătat într-o mare lumină, însoțită de Sfinții Apostoli Petru și Ioan, spunând: „Acesta este din neamul nostru!”. După această arătare, s-a vindecat pe deplin și, în semn de mulțumire, a ridicat o bolniță pe locul minunii.
Nevoința pustnicească și viața îngerească
Tuns în monahism cu numele Serafim, care înseamnă „arzător”, a sporit și mai mult în nevoință. Hirotonit diacon și apoi preot, petrecea nopțile în rugăciune înainte de Sfânta Liturghie. După moartea duhovnicului său, a primit binecuvântare să se retragă în pustie, la câțiva kilometri de mănăstire.
Acolo și-a ridicat o colibă simplă, pe o colină numită de el „Sfântul Munte”, după modelul Athosului. Trăia în aspră nevoință, suportând frigul iernii și arșița verii, hrănindu-se puțin și purtând în spate o Evanghelie grea, pe care o numea „povara lui Hristos”. În pădure, retrăia zilnic viața și Patimile Domnului, citind pericopele evanghelice în locuri numite simbolic Betleem, Tabor sau Golgota.
Răbdare în suferință și rugăciune neîncetată
În anul 1804, Sfântul Serafim a fost atacat de tâlhari și bătut crunt, rămânând aproape mort. Deși putea să-i denunțe, i-a iertat din inimă, urmând pilda Mântuitorului. După vindecare, a primit nevoința stâlpniciei, rugându-se ani de zile în genunchi, pe o piatră, în inima pădurii.
Mai târziu, a trăit zăvorât în chilia sa, fără pat și fără foc, având drept rânduială citirea zilnică a Evangheliei și Rugăciunea lui Iisus. Duminica se împărtășea cu Sfintele Taine, pe care preotul i le aducea în chilie.
Părinte duhovnicesc și învățător al „agonisirii Duhului Sfânt”
După o nouă arătare a Maicii Domnului, Sfântul Serafim a primit slujirea de stareț duhovnicesc. A început să primească mulțimi de credincioși, pe toți întâmpinându-i cu cuvintele: „Bucuria mea!”. Învățătura sa centrală era că scopul vieții creștine este „agonisirea Duhului Sfânt”.
Această învățătură este luminat mărturisită în celebra „Convorbire cu Motovilov”, unde Sfântul Serafim vorbește despre vederea luminii dumnezeiești și despre prezența reală a Duhului Sfânt în viața celui curățit prin pocăință și rugăciune.
Sărmanul Serafim, chip al smereniei și al bucuriei în Duhul Sfânt
Sfântul Cuvios Serafim de Sarov s-a săvârșit cu pace în anul 1833, fiind un exemplu viu de smerenie, iubire și bucurie duhovnicească. Deși slăvit de popor, el se numea pe sine „sărmanul Serafim”, arătând că adevărata măreție stă în lepădarea de sine. Viața sa rămâne o chemare vie la pocăință, rugăciune și împărtășire din lumina Duhului Sfânt, pentru toți cei care caută cu sinceritate Împărăția lui Dumnezeu.
Troparul Sfântului Serafim de Sarov
Glasul 4
Din tinerețe L-ai îndrăgit pe Hristos, fericite, și numai Lui, Unul, ai dorit cu înflăcărare să îi slujești, prin rugãciune neîntreruptă în pustie, nevoindu-te cu inima plină de umilință dobândind iubirea lui Dumnezeu și arătându-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugăm ție: Mântuiește-ne pre noi cu rugăciunile tale, preacuvioase Serafime, Părintele nostru.
Condacul Sfântului Serafim de Sarov
Glasul 2
Frumusețea lumii și cele trecătoare lăsând, preacuvioase, te-ai sălășluit în Mânăstirea Sarovului și acolo, îngerește viețuind, multora le-ai fost cale spre mântuire. Pentru aceasta și Hristos te-a preaslăvit pe tine, Părinte Serafime, îmbogățindu-te cu darul tămăduirilor și al minunilor. Drept aceea îți cântăm ție: Bucură-te, preacuvioase Serafime, Părintele nostru.