În istoria Ortodoxiei din Balcani, puține chipuri au lăsat o amprentă atât de luminoasă și de durabilă precum Sfântul Cuvios Sava, arhiepiscopul sârbilor, întemeietor al Bisericii autocefale a Serbiei și mare ctitor athonit.
Viața lui nu este doar o biografie a unui om ales, ci o adevărată icoană a lucrării lui Dumnezeu în istoria unui neam: dintr-un tânăr prinț al lumii, Sava devine monah al Rugăciunii, ctitor al Hilandarului, apoi păstor apostolic, făcător de pace și ziditor de suflete.
Din neam domnesc, cu inimă însetată de Dumnezeu
Sfântul Cuvios Sava era din Serbia, fiu al marelui voievod Ștefan Nemanja, conducătorul ținutului Raška, și al binecredincioasei Anna, provenită și ea din familie regală. Părinții săi au fost creștini ortodocși evlavioși, iubitori de post, de rugăciune și de milostenie.
După doi copii, regina s-a îmbolnăvit și nu a mai putut naște. Cu toate că aveau domnie și bogății, ei au simțit că darul vieții nu se dobândește prin putere omenească, ci prin smerenie: cu lacrimi și postiri au cerut de la Dumnezeu încă un fiu. Domnul le-a ascultat rugăciunea și le-a dăruit pe Rastko, cel ce avea să se numească mai târziu Sava, la tunderea în monahism (născut, după tradiție, în jurul anilor 1169–1175).
Din vârsta cea dintâi a fost pus să învețe „Sfânta Carte”. A primit o educație bisericească, după cărțile aflate pe atunci în limba sa, și a crescut cu o uimitoare înțelepciune și bună rânduială. În el se vedeau daruri rare: chibzuință, disciplină, înfrânare, smerenie, blândețe și o bună așezare sufletească, încât oricine îl vedea îl iubea și se cucernicea de el.
Cu cât înainta în vârstă, cu atât se aprindea mai mult de dragostea către Dumnezeu. Nu-l preocupa altceva decât cum să fie bineplăcut Creatorului său. Zi și noapte se ruga neîncetat, iubind fecioria și dorind viața după Hristos.
Chemarea către viața îngerească și fuga de deșertăciune
La vârsta tinereții, tatăl său i-a încredințat o provincie spre administrare, iar Rastko a condus treburile ei o vreme. Însă Dumnezeu pregătea pentru el o altă împărăție: nu pământească, ci cerească. Într-o rânduială providențială, au venit în țară părinți din Sfântul Munte, sub motivul strângerii de milostenii. Între ei era un monah de la „Rusicon” (mănăstire athonită), rus de neam și îmbunătățit în viața duhovnicească. Văzându-l, Rastko a început să-l întrebe despre mănăstirile Athosului, despre rânduiala lor, despre nevoințe și despre viețuirea îngerească. Auzind, inima i s-a aprins și lacrimile i-au curs șiroaie.
Atunci a rostit cuvinte care arată ruptura hotărâtă de lume: nu mai putea rămâne în „lumea înșelătoare” și nu mai voia să-i vadă vicleniile. Îi era teamă și de planul părinților de a-l căsători. De aceea i-a cerut monahului povățuire ca să fugă de deșertăciune și să ajungă la viața monahală. Bătrânul, văzând dorirea lui dumnezeiască, i-a promis că va fi tovarăș și îndrumător până îl va duce la Sfântul Munte.
Cu înțelepciune, tânărul a cerut tatălui voie să plece la vânătoare, spre scurtă vreme, ca să se „distreze”. Nemanja i-a dat încuviințare, i-a dat însoțitori și l-a binecuvântat. Însă Rastko a lăsat ceata de vânători la o parte și, întâlnindu-se cu bătrânul, și-a schimbat hainele princiare cu veșmintele unui sărac. Astfel, ca un străin de lume, a pornit către Sfântul Munte, la mănăstirea rusească.
Tunderea în monahism și numele cel nou: Sava
Când părinții au aflat dispariția lui, au plâns nemângâiați și au trimis oameni să-l caute pretutindeni. Trimișii l-au găsit în Athos și au încercat să-l întoarcă acasă. Rastko i-a rugat cu lacrimi să-l lase în pace, dar ei au stăruit. Atunci Dumnezeu i-a deschis o cale: noaptea, în taină, s-a dus în turnul mănăstirii și a primit tunderea în monahism, luând numele de Sava, după Sfântul Sava cel Sfințit. A scris apoi o epistolă către părinți despre sfârșitul veacului, deșertăciunea lumii și fericirea sfinților, despre chinurile iadului și chemarea la pocăință.
Dimineața, când trimișii îl căutau cu amenințări, Sava s-a arătat în chipul monahului, aruncând la pământ hainele princiare și șuvițele de păr tăiate la tundere, spunând: „Spuneți-le părinților mei că m-ați aflat în viață… monah al Domnului, purtând numele de Sava.” Aici se vede puterea alegerii: nu o revoltă împotriva părinților, ci o ascultare de chemarea lui Dumnezeu, pecetluită prin lepădarea semnelor domniei.
Vatoped, școala Athosului și lucrarea ctitoricească
După o vreme, Sava a ajuns la Vatoped, unde s-a nevoit doisprezece ani. A învățat limba elenă, a citit manuscrisele Sfinților Părinți din bogata bibliotecă, a slujit la strană, a crescut în ascultare și în smerenie. Nu se socotea altceva decât „cel mai mic dintre frați”, deși toți vedeau în el o lumină aparte.
Între timp, cuvintele fiului au lucrat în inimile părinților. Mama a primit schima îngerească, luând numele Anastasia, iar tatăl, Nemanja, a abdicat în 1196 și s-a călugărit sub numele Simeon. După ce a viețuit o vreme la Studenica, s-a îndreptat către Athos. În noiembrie 1197, la vârsta de 84 de ani, monahul Simeon a sosit la Vatoped cu daruri bogate.
Întâlnirea tatălui cu fiul a fost plină de lacrimi și de dragoste duhovnicească, iar cei doi au viețuit împreună, întărind viața ascetică prin post, priveghere și rugăciunea neîncetată a inimii.
Nașterea vetrei monahale sârbești din Athos
Generozitatea lor a atras mulți sârbi către viața monahală. Grupul sârbesc athonit a crescut și s-a văzut nevoia unei mănăstiri proprii. După rugăciuni îndelungate către Născătoarea de Dumnezeu, li s-a arătat locul: vechea așezare ruinată a Hilandarului. Prin hrisov împărătesc și rânduială statornicită, în iunie 1198, mănăstirea a devenit dar sârbilor „pentru vecie”, cu autonomie și administrare proprie. În iulie 1198, Simeon și Sava s-au stabilit acolo și au început reconstrucția: biserică, trapeză, chilii și toate cele trebuincioase. Noua biserică a fost închinată Intrării Maicii Domnului în Biserică (21 noiembrie), iar viața mănăstirii a prins rădăcini adânci, atrăgând nobili și oameni simpli.
Sava a alcătuit și tipicul (rânduiala) pentru viața mănăstirii, inspirat de modelul Everghetis din Constantinopol, rânduială păstrată ca temei. Hilandarul a devenit, prin el, nu doar un locaș de zidire, ci o „școală” de trăire ortodoxă pentru sufletul sârbesc.
Adormirea Sfântului Simeon și slava lui Dumnezeu în sfinți
Bătrânul Simeon, simțindu-și sfârșitul, i-a cerut fiului să-i împlinească dorințele cu smerenie: să-i aducă icoana Născătoarei de Dumnezeu, să-l îmbrace în rasa de îngropare și să-l așeze pe rogojină, cu o piatră sub cap, ca semn al asprei nevoințe. În noaptea adormirii, la cântările Utreniei, chipul lui s-a luminat și a rostit psalmul: „Lăudați pe Domnul întru sfinții Lui…” și astfel și-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 13 februarie 1199.
La pomenirea de un an, s-a revărsat mireasmă și mir din mormântul Sfântului Simeon, iar părinții au luat mir și au slăvit pe Dumnezeu. Acest semn nu a fost doar mângâiere pentru Sava, ci întărire că lucrarea lor a fost primită: sfințenia nu este un gând frumos, ci o realitate ce se arată în Biserică.
De la pustia inimii la păstorirea unui neam
După moartea tatălui, Sava și-a înmulțit nevoințele, retrăgându-se în liniștire, în Kareia, trăind în rugăciune și în asceză. Dar virtutea nu rămâne mult ascunsă. Tot mai mulți veneau la el pentru sfat și întărire, iar în cele din urmă a fost hirotonit diacon și preot, cu smerenie și ascultare, ca un om care nu caută cinstea, ci slujirea.
Pronia lui Dumnezeu l-a scos însă și în fața istoriei: sârbii aveau nevoie de un părinte duhovnicesc, de un făcător de pace și de un ziditor al Ortodoxiei. Sava a împăcat pe frații săi, a adus moaștele Sfântului Simeon la Studenica, a întărit poporul împotriva rătăcirilor și a lucrat la întemeierea vieții bisericești.
Sfântul Sava, păstor și întemeietor
Mai târziu, a dobândit autocefalia Bisericii sârbe și a devenit întâiul arhiepiscop al sârbilor, punând temelie nu doar unei instituții, ci unui mod de a fi: suflet creștinesc înrădăcinat în Tradiție, în liturghie și în sfințenie.
A ctitorit și a sprijinit nu numai Hilandarul, ci și alte mari mănăstiri athonite, fiind cunoscut pentru daniile sale și pentru grija de obște. În țară a ridicat mănăstiri, biserici și școli, a instaurat pacea între sârbi și vecini, aducând un duh de împăcare în Balcani.
Sfântul Sava a adormit în Domnul la Târnovo, în Bulgaria, în anul 1236, după slujba Sfintei Liturghii din ziua Botezului Domnului. Cinstitul său trup a fost dus la Mănăstirea Mileșevo, iar mai târziu a suferit profanarea prin ardere, în 27 aprilie 1595, când Sinan Pașa l-a dus la Belgrad și l-a ars. Dar flacăra aceea nu a putut arde ceea ce Dumnezeu a sădit: credința și conștiința duhovnicească a unui popor.
Sfântul Cuvios Sava rămâne pentru Ortodoxie un chip de sinteză rară: monah de isihie și ctitor de mănăstire, ascet și diplomat al păcii, părinte duhovnicesc și întâistătător al Bisericii
În el vedem că sfințenia nu înseamnă fugă sterilă de lume, ci o transfigurare a ei: prin rugăciune, prin rânduială, prin zidire și prin pace. Hilandarul, ctitoria sa împreună cu Sfântul Simeon, rămâne până astăzi o mărturie vie că adevărata „împărăție” se clădește nu cu sabia, ci cu lacrima, cu ascultarea și cu dragostea de Dumnezeu.
Sfântul Sava, arhiepiscopul sârbilor, să ne fie tuturor îndrumător spre iubirea vieții după Hristos, spre statornicie în credință și spre pacea care vine din Duhul Sfânt.
Tropar, glasul al-3 lea
Călăuză pe calea vieții te-ai arătat, întâiul ierarh și învățător; venit-ai și patria ta o ai luminat, Sava, nașterea din nou aducându-i prin Duhul Sfânt. Pe pruncii tăi i-ai sădit ca măslinii în Raiul cel duhovnicesc. Întocmai cu Apostolii și Sfinții, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.
Condac, glasul al 8-lea
Ca pe întâiul mare ierarh și împreună-lucrător cu Apostolii, Biserica te mărește; și ca cel ce ai aflat la Hristos milp, cu rugăciunile tale de toate necazurile ne păzește, ca să strigăm ție: Bucură-te, Părinte Sava, de Dumnezeu înțelepțite.
Tropar, glasul al 8-lea
Învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și fericite învățător al virtuților, sfințitor și luminător al patriei tale, podoaba călugărilor, Părinte Sfinte Sava, preaînțelepte, cu învățăturile tale poporul tău l-ai luminat. Fluiere al Duhului, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru sufletele noastre.