Pe data de 27 august, Biserica Ortodoxă prăznuiește pe unul dintre marii dascăli ai pustiei egiptene, pe Sfântul Cuvios Pimen cel Mare, un model de nevoință, înțelepciune și smerenie, a cărui viață și învățături au lăsat o puternică moștenire în tradiția monahală și în conștiința creștină.
Originea și începuturile vieții sale monahale
Sfântul Cuvios Pimen (în grecește „Pimen” înseamnă „păstor”) s-a născut în Egipt, dintr-o familie binecredincioasă. Încă din tinerețe, inima lui s-a aprins de dorul vieții pustnicești. Împreună cu cei șapte frați ai săi, a părăsit lumea și s-a retras într-o mănăstire din pustia Egiptului, unde s-au făcut cu toții monahi. Cel mai mare dintre ei era Avva Anuv, iar cel mai mic, Paisie.
În primii ani, Pimen a alergat la marii bătrâni ai pustiei pentru a culege „mierea duhovnicească” a învățăturilor lor. Odată, dorind să întrebe un bătrân despre trei gânduri, a uitat unul dintre ele. Întorcându-se la chilia sa și aducându-și aminte, a lăsat încuietoarea și a mers din nou cale lungă la bătrân, ca să nu piardă niciun cuvânt. Văzând râvna lui, bătrânul i-a spus: „Pimen, numele tău va fi rostit în tot Egiptul și vei fi păstor al unei turme mari”.
Această profeție s-a împlinit, căci în scurt timp Cuviosul a devenit un mare învățător și luminător al pustiei, la care alergau nu doar monahi, ci și mireni doritori de sfat și mângâiere sufletească.
Întâlnirea cu mama sa
Un episod plin de adâncă semnificație s-a petrecut atunci când mama sa, văduvă și împovărată de dorul după fiii ei, a venit în pustie pentru a-i vedea. Ea a mers la biserică și aștepta să-i întâlnească, dar, văzând-o, frații s-au întors în chilie și au încuiat ușa. Femeia a plâns și a bătut la ușă, cerând măcar să-i vadă, amintindu-le că i-a crescut și i-a hrănit cu multă dragoste.
Atunci Pimen i-a răspuns prin ușă: „Voiești să ne vezi aici sau în veacul ce va să fie?” Mama a întrebat: „Dacă aici nu vă voi vedea, oare acolo vă voi vedea?” Iar Pimen i-a zis: „Dacă vei răbda să nu ne vezi aici, cu adevărat acolo ne vei vedea, în viața cea veșnică”.
Înțelegând acestea, mama s-a liniștit și a plecat cu bucurie, mărturisind: „Dacă vă voi vedea cu siguranță în veacul ce va să fie, nu mai voiesc să vă văd aici”. Această întâmplare arată înțelepciunea cu care Pimen știa să pună mai presus de legăturile firești dorul de Împărăția lui Dumnezeu.
Viața de nevoință
Sfântul Cuvios Pimen și frații săi duceau o viață foarte aspră și bine rânduită. Noaptea împărțeau timpul între rugăciune, citirea Psaltirii, munca de mână și puțin somn. Ziua o petreceau în alternarea lucrului cu rugăciunea și citirea dumnezeieștilor Scripturi. Hrana lor era foarte săracă, alcătuită adesea dintr-un singur fel de legume.
Despre rânduiala lor, Avva Pimen spunea: „Noi am mâncat ceea ce ni s-a pus înainte. Niciodată nu a zis vreunul dintre noi: «Vreau altceva» sau «Nu-mi place aceasta». Așa am viețuit toată viața noastră, în tăcere și pace”.
La început, el postea aspru, uneori două sau trei zile fără hrană. Dar, dobândind discernământ, a înțeles că adevărata cale nu este să ucizi trupul, ci patimile. De aceea, a ajuns să mănânce cumpătat în fiecare zi, învățându-i și pe alții că „tot ceea ce depășește măsura vine de la diavol”.
Harisma înțelepciunii și a povățuirii
Avva Pimen era căutat de mulți, pentru darul său de povățuitor. El răspundea la întrebări prin pilde și asemănări ușor de înțeles. Un frate l-a întrebat cum să se păzească de diavol. Starețul i-a răspuns: „Când căldarea are foc dedesubt, muștele nu se apropie de ea; dar când se răcește, se așază pe ea. Așa este și cu monahul: când arde de râvnă duhovnicească, vrăjmașul nu se apropie, dar dacă se răcește, diavolul îl tulbură cu ușurință”.
Altădată, când un frate s-a smintit văzându-l spălându-se pe picioare, Cuviosul i-a răspuns: „Noi nu am învățat să ucidem trupul, ci patimile”.
El era neîntrecut în smerenie. Nu vorbea niciodată înaintea fratelui său mai mare și refuza să-și spună cuvântul acolo unde un alt bătrân luase deja cuvântul. Spunea mereu: „Mortul nu vorbește; și eu am murit lumii”.
Încercarea cu guvernatorul
Faima lui a ajuns până la dregătorii Egiptului. Odată, un guvernator a dorit să-l vadă, dar Pimen a refuzat, temându-se că laudele și cinstirea omenească îl vor lipsi de smerenie.
Atunci, dregătorul a arestat pe fiul surorii sale, nădăjduind că astfel îl va atrage pe Pimen să vină la el. Sora a alergat plângând la ușa chiliei, cerând milă pentru fiul ei, dar Cuviosul a trimis răspuns: „Pimen nu are copii”. Când guvernatorul i-a cerut măcar o scrisoare, el a scris: „Judecă după lege: dacă este vinovat, să fie pedepsit; dacă nu, să fie eliberat”. Uimit de dreptatea și nepărtinirea bătrânului, guvernatorul a eliberat tânărul.
Această atitudine arată nepătimirea și libertatea lui Pimen față de legăturile lumești, dar și dreapta socotință cu care privea toate lucrurile.
Învățături și pilde
Din viața sa s-au păstrat multe cuvinte duhovnicești, adunate în Patericul Egiptean.
- Întrebat odată ce este desăvârșirea, a spus: „Să șezi în chilia ta și să plângi păcatele tale; aceasta este desăvârșirea călugărului”.
- Despre smerenie spunea: „Calea cea mai mare pentru monah este să-și socotească păcatele sale ca nisipul mării și să nu ia seama la ale aproapelui”.
- Despre dragoste: „Când vedem pe fratele nostru că greșește, să acoperim cu dragoste, căci așa face Dumnezeu cu noi”.
Sfântul Cuvios Pimen nu a fost doar un mare ascet, ci și un „doctor al sufletelor”, plin de discernământ și blândețe, dar totodată ferm și neclintit în adevăr.
Sfârșitul vieții și moștenirea duhovnicească
Sfântul Cuvios Pimen a trăit în secolul al V-lea, pe vremea împăratului Teodosie cel Tânăr (408–450). După o viață îndelungată de nevoințe și învățături, s-a mutat la Domnul în jurul anului 454, bătrân și plin de zile.
Părinții pustiei îl socoteau între cei mai mari dascăli, alături de Avva Antonie și Avva Macarie. Pentru smerenia, discernământul și dragostea lui, a rămas un „păstor” al sufletelor nu doar pentru cei din vremea lui, ci și pentru toate generațiile de creștini care citesc Patericul și se hrănesc din învățăturile sale.
Viața Sfântului Cuvios Pimen cel Mare este o pildă de smerenie, cumpătare și înțelepciune duhovnicească
El a arătat că adevărata asceză nu stă doar în asprimea postului sau în înfrânări peste măsură, ci în uciderea patimilor și dobândirea discernământului.
El a știut să pună mai presus de toate dorul Împărăției lui Dumnezeu, chiar și în fața dragostei firești a mamei sau a surorii sale. Prin cuvintele și faptele sale, ne învață să rămânem statornici în smerenie și în dragoste de Dumnezeu, știind că „mortul nu vorbește”, iar cel care a murit lumii nu mai caută slava deșartă, ci doar pe Domnul Iisus Hristos.
Astfel, Sfântul Pimen rămâne pentru toți creștinii un mare părinte al Bisericii, un „păstor” al sufletelor care, prin rugăciunile lui, ne povățuiește și astăzi către mântuire.
Condacul Sfântului Cuvios Pimen cel Mare
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi…
Sosit-a astăzi sfântă pomenirea strălucitelor tale lupte, cuvioase părinte, veselind sufletele binecredincioşilor, Sfinte Cuvioase Părinte Pimen, de Dumnezeu Cugetătorule, părintele nostru.
Troparul Sfântului Cuvios Pimen cel Mare
Glasul 8
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Pimen, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.