În istoria monahismului răsăritean, muntele Latro (din Asia Mică) a fost un loc de încercare și de luminare, o „școală” a pustiei în care tăcerea devine cuvânt către Dumnezeu.
Aici a strălucit Sfântul Cuvios Pavel cel Nou, nevoitor aspru și părinte îndumnezeit, care a unit în viața sa ascultarea, privegherea, neagoniseala și dragostea arzătoare pentru Hristos.
Rădăcini și pronia lui Dumnezeu
Aproape de cetatea Pergamului se afla eparhia Elea, locul din care „a răsărit sadul cel dumnezeiesc” al Cuviosului. Tatăl său, Antioh, căpitan în armata Constantinopolului, a căzut în război, iar mama, Evdochia, a luat pe cei doi fii: Pavel și fratele mai mare, Vasile și s-a mutat în Frigia, într-un sat numit Marocatul, din care era și dumnezeiescul Ioanichie cel Mare, cu care se și înrudeau.
În această rânduială de sus, copiii au fost dați la mănăstirea Sfântului Ștefan ca să învețe carte. Dar viața avea să-i treacă prin încercări: Vasile a fost însurat fără voia lui; după nuntă, lepădând toate ale trupului, a fugit la muntele Olimpului, unde s-a făcut monah bun, tăindu-și împreună cu părul grijile lumești. Pavel a rămas, iar după moartea mamei, sărman și singur, avea să fie chemat, la vremea potrivită, către aceeași cale.
Chemarea la nevoință și întâlnirea cu starețul Petru
Vasile, ajuns în liniștea muntelui, a primit de la Dumnezeu poruncă în vis de trei ori să-și aducă și fratele, ca să se nevoiască împreună. Trimițând un monah în sat, Pavel a fost găsit „luminat”, îndemnat de Dumnezeu și dorind să-și vadă fratele. Așa a ajuns la Vasile, care s-a bucurat foarte mult.
Nu după mult timp, amândoi s-au dus în muntele Latro, la mănăstirea numită Caria, unde egumen era Petru, om îmbunătățit, strălucind ca o stea. Vasile l-a dat pe Pavel în mâinile acestui părinte, ca să-l povățuiască spre petrecerea plăcută lui Dumnezeu. Întâlnirea a fost cutremurătoare: Pavel a căzut cu fața la pământ, ca lovit de fulger. Petru l-a ridicat, iar Pavel s-a numit păcătos. Egumenul, văzând cu ochii sufletești viitorul, l-a primit ca ascultător cu bucurie; iar Pavel a mărturisit că la vederea lui Petru i s-a arătat un stâlp de foc.
Ascultarea, privegherea și asprimea vieții
În mănăstirea Cariei, Pavel s-a străduit să urmeze bătrânului în toate. Un semn al râvnei lui: Petru avea două rase de păr, schimbându-le din când în când; Pavel lua rasa lepădată și o purta întinată și nespălată. Bătrânul îl mustra că nu i-a poruncit astfel, dar nu-l oprea, ci se bucura, văzând în el „bune vestiri”.
Petru era povățuitor aspru: nu îngăduia lenevie, cerea prezență la slujbă și sârguință. Când Pavel a adormit în biserică, a fost ocărât; altădată a primit și o palmă, care i s-a făcut „vindecare”: de atunci nu a mai adormit niciodată la slujbă.
Nevoința lui Pavel a întrecut măsura obișnuită: ca să biruiască somnul, a legat cu funie două pietre mari, atârnându-le în spate, și înconjura noaptea mănăstirea până la toacă. Nu dormea întins, ci ațipea rezemat de copac sau piatră. Niciodată nu râdea și nu rostea cuvânt deșert. A fost rânduit și bucătar: fierbea cu grijă să nu supere pe frați; iar când vedea focul, își amintea de cel veșnic și se uda cu lacrimi, socotindu-se osândit.
Rugăciunea în taină și vederea focului
Noaptea, când frații se odihneau, Pavel ieșea și se ruga lângă o fântână, sub un castan mare, care spune viața lui, se păstrează ca mărturie. Acolo s-a petrecut o minune înfricoșată: copacul s-a arătat arzând de sus până jos, iar Pavel era și el ca un foc; mantia îi era văzută foc, degetele ca făclii când își ridica mâinile. După încetarea vederii, cuviosul plângea din inimă, arzând de dor după viața veșnică. A cerut adesea binecuvântare să se retragă la liniște, dar Petru nu l-a lăsat, temându-se de amăgiri, fiind încă tânăr.
Pustia: lipsuri, hrană puțină și război nevăzut
După moartea egumenului, Pavel, împreună cu ucenicul Dimitrie, a căutat loc de liniște. A ales o peșteră numită „a Născătoarei de Dumnezeu”. Dimitrie se temea de lipsa hranei, iar Pavel arăta copacii prenari (stejarii), zicând că ghinda le ajunge. Dimitrie se împotrivea; atunci Pavel i-a amintit cuvintele Evangheliei despre negrija de mâine și a rămas. Dimitrie s-a așezat cu un bătrân îmbunătățit, Matei, care trimitea hrană lui Pavel; pâinea se înmulțea prin rugăciune și cruce, iar din coș nu lipsea niciodată.
În pustie, diavolii îl atacau pe față: cu strigăte, cutremure, surpări de pietre, lemne aruncate, năluciri, toate acestea ca să-l izgonească. Pavel socotea ispitele „săgeți ale copiilor”, rămânând neclintit.
Turnul din piatră, izvorul și adunarea ucenicilor
După întoarcerea temporară la metania din Caria, Pavel s-a suit iarăși în Latro. A găsit o stâncă foarte înaltă, ca un turn „zidit de Dumnezeu”, cu o peșteră nefăcută de mână. Acolo s-a așezat, suferind foamete și strâmtorare, până când pronia lui Dumnezeu a lucrat: un păstor, Gheorghe, căutând capre pierdute, l-a aflat și i-a adus cele trebuincioase. În lipsa ajutorului, Pavel a rămas zile multe nemâncat, abia ținându-se în viață, bând untdelemn și apă din candelă.
Diavolii îl ispiteau și acolo: vrând să-l arunce, să-i dea foc, să-l lovească. Uneori s-au prefăcut într-un șarpe mare, care trei ani la rând îl supăra, fără să-i poată face vătămare, că Dumnezeu îl păzea. Cuviosul dorea să se împărtășească: s-a făcut scară, a venit preot, s-a slujit Liturghia; s-a făcut cutremur înfricoșat, iar cei de sus se clătinau ca ramura, temându-se, deși cei de jos nu vedeau nimic.
Un necaz mare era lipsa apei. Pavel s-a rugat ca odinioară Moise și a izvorât apă dulce din piatră, care, se spune că nu se împuțina, deși beau mulți. De aici s-a făcut vestit; s-au adunat ucenici în jur, unii în colibe, alții în peșteri. A zidit biserică în numele Arhanghelului Mihail și a rânduit două cete: viață de obște și viețuire mai liberă, după alegere, dar cu ascultare: să nu aibă nimeni nici măcar un ac fără știrea egumenului. Pentru încălcarea rânduielii, canonisea greu, iar Dumnezeu întărea prin purtarea Sa de grijă ceea ce era spre trezvie și ascultare.
Minuni pentru oameni și fuga după liniște
În vreme de secetă, oamenii au urcat să-l roage; cuviosul a binecuvântat o tigvă cu puțin vin și toți au băut, iar vinul nu se termina. După doisprezece ani, tulburat de mulțime, a fugit în părțile pustii; uneori cobora să învețe pe monahi: să nu se lenevească, dar mai ales să se smerească, socotind că nimic bun nu e de la sine.
Căutând iarăși liniște, a plecat în ostrovul Șamului, la muntele Cherchin, dorind peștera unde locuise Pitagora. Acolo, un boier, Teofan, era gata să-l săgeteze, crezând că e fiară, dar săgețile nu mergeau unde le îndrepta; arcul i-a căzut din mâini. A înțeles că e lucrare de sus, s-a închinat cu lacrimi și l-a ajutat pe cuvios cu scară și cu hrană. Dar vestea s-a răspândit și iar s-a strâns mulțime, iar ispitele nu au încetat: scara plină de șerpi a pierit la semnul crucii și psalmul nouăzeci.
Frații din Latro, întristați, l-au chemat înapoi. Un ieromonah trimis la el a fost mușcat de viperă; cuviosul a trimis apă binecuvântată și omul s-a vindecat îndată. Atunci Pavel s-a întors în Latro, viețuind și mai îmbunătățit, având vedenii despre bunătățile drepților și muncile păcătoșilor, pe care le spunea cu lacrimi, spre trezvie.
Darul înainte-vederii și ajutorul de departe
Cuviosul avea darul mai înainte-vederii: prorociile lui se împlineau. Împărații îi scriau, iar el sfătuia cu dreaptă socoteală. Se mărturisește și strălucirea feței lui, ca razele soarelui, încât unii nu puteau privi îndelung.
Ajuta și de departe: monahii aflați pe mare, în furtună și vâltoare, au strigat „Sfinte Pavele, ajută-ne!” și corabia a fost depărtată de primejdie. Un tânăr monah ispitit într-o casă, aproape că a căzut; a auzit glasul cuviosului chemându-l pe nume, s-a trezit și a fugit la mănăstire, mărturisindu-și păcatul.
Cuviosul a învățat și despre deosebirea luminii: cea diavolească afumă și tulbură, ca focul simțit; cea bună e preadulce, înveselitoare, umple sufletul de liniște și îl face smerit și iubitor de oameni, alungând gândurile rele.
Mutarea la Domnul și slava de după moarte
Când s-a apropiat sfârșitul său, pe care l-a cunoscut mai înainte, Pavel a scris legi și canoane pentru petrecerea monahicească și le-a dat fraților, ca niște table. În luna decembrie, adunându-i, i-a întărit: nu le dă alt păstor decât pe Hristos, iar pe ei îi va ajuta și după moarte, dacă vor rămâne în viață curată, ferindu-se de păcate mari.
S-a săvârșit în luna decembrie, ziua a cincisprezecea, iar cei de față au auzit în văzduh glasuri ca de diavoli bătuți, când sufletul sfântului se suia. În acea seară, un monah din Bizanț a văzut îngerii ducând sufletul cuviosului la cer, iar asemenea vedenie a avut și alt egumen.
După îngropare, un monah chinuit de diavol a fost eliberat, fiind silit de darul sfintelor moaște. La mutarea moaștelor, bună mireasmă a umplut biserica și locul dimprejur; trupul era plin de mir ca un nard de mult preț. Vindecări s-au făcut: un monah cu durere la genunchi s-a sculat sănătos după vedenie; o femeie cu rană grea pe frunte s-a vindecat ungându-se cu untdelemn din candela cuviosului.
Sfântul Cuvios Pavel din Latro, mărturie vie a lucrării lui Dumnezeu în om
Viața Sfântului Cuvios Pavel din Latro este icoana vie a monahului care a iubit ascultarea și liniștea, dar a purtat și grijile fraților; a dorit pustia, dar s-a făcut părinte pentru mulți; a fugit de slavă, dar Dumnezeu l-a arătat lumină pe munte.
Nevoințele lui, lacrimile, privegherile și războiul nevăzut nu sunt doar istorie, ci chemare la trezvie: să ne încredințăm proniei dumnezeiești, să iubim ascultarea, să prețuim rugăciunea curată și să ne aducem aminte că adevărata lumină a lui Dumnezeu naște smerenie, pace și iubire.
Troparul Sfântului Cuvios Pavel din Latro
Glasul 5
Pe Cuvântul Cel împreună…
Ca cel ce eşti împreună locuitor cu cei fără de trup şi tuturor cuvioşilor părtaş, Prealăudate Pavel, pe tine te lăudăm şi ne rugăm ţie: roagă-te pentru noi ca întotdeauna să aflăm milă.