Născut în cetatea imperială a Constantinopolului, din părinți de neam împărătesc, tatăl său fiind împăratul Mihail I Rangabe (Curopalatul), iar mama, împărăteasa Procopia, fiica împăratului Nichifor, Sfântul Cuvios Pavel de la Xiropotamu este una dintre figurile luminoase ale monahismului athonit și ale istoriei bisericești bizantine.
În lume s‑a chemat Procopie, iar strălucirea minții și noblețea viețuirii lui au fost recunoscute încă din adolescență, atunci când împăratul Roman l-a numit, într-un hrisov, „cel mai mare dintre toți filosofii” sau „consul al filosofilor”. Și totuși, în fața slavei deșarte a lumii, tânărul de viță împărătească a ales să-și schimbe veșmântul porfiric pe rasa zdrențuită a monahului și să se facă „cetățean” al pustiei, în Sfântul Munte Athos.
Vedenia care i-a proorocit drumul Crucii
Prenatal, viața lui a fost însoțită de un semn: împărăteasa Procopia a văzut în noaptea nașterii că aduce pe lume, deasupra unui stog de grâu, un miel de parte bărbătească, pe care doi lei năvălesc să-l sfâșie. Mielul, ținând în mâini o cruce, biruiește fiarele. Tâlcuirea este limpede și profundă: mielul, blândețea și nerăutatea; parte bărbătească, bărbăția și vitejia duhovnicească; crucea, omorârea patimilor și biruința asupra celor doi mari vrăjmași ai monahului: diavolul și lumea, cu slavele și dulceața ei trecătoare. Iar stogul de grâu anunța că, prin cuvânt și pildă, va hrăni suflete flămânde și le va face vrednice de „hambarele” Împărăției.
Tânărul cărturar care a fugit de slavă
Crescut cu grijă și educat în cele mai alese școli ale Constantinopolului, Procopie a strălucit ca teolog și orator. Scrierile lui, între care Cuvântul la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, canoanele pe opt glasuri la Sfinții 40 de Mucenici și canonul iambic la cinstita Cruce, arată o minte îmbibată de Scriptură și de Sfinții Părinți, dar și un har poetic de excepție. Tocmai această faimă l-a făcut însă să se teamă de primejdia subtilă a slavei deșarte. Adu-și în minte cuvântul Sfântului Macarie cel Mare, „Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumești nici pe Dumnezeu nu-L va iubi cu adevărat, nici pe diavolul nu-l va urî după vrednicie”, Procopie fuge din capitală, îmbrăcat în haine sărace, și se îndreaptă spre Sfântul Munte Athos, „ca un cerb însetat”.
Sfântul Munte Athos, locul prefacerii în „Pavel”
În Sfântul Munte Athos îl găsește pe marele avvă Cosma, care îl tunde în monahism și îi schimbă numele în Pavel. Se așază lângă ruinele unei vechi mănăstiri, ctitorie a împărătesei Pulheria, numită mai târziu Xiropotamu, și petrece acolo ca un adevărat pustnic: post, rugăciune, culcuș pe pământ, piatră la căpătâi, lacrimi necontenite și o nevoință atentă la dobândirea roadelor Duhului: ,,Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. ” (Gal 5, 22-23). Încercând să se ascundă, „ca un necărturar”, ajunge totuși să fie „cetate pe munte”: vestea despre el trece din chilie în chilie, până la Protat, conducerea Athosului.
Chemarea la Constantinopol și dăruirea din Lemnul Sfintei Cruci
Rudenia sa, împăratul Roman cel Bătrân, îl caută cu stăruință și îl aduce la Constantinopol. Acolo, Sfântul Pavel îi vindecă boala grea prin punerea mâinilor, fapt consemnat chiar în hrisovul imperial. Deși împăratul îl roagă să rămână ca sfetnic și povățuitor, Cuviosul răspunde cu bine-cunoscuta comparație: „După cum peștele, când iese din apă, nu poate trăi, așa monahul, când iese din coliba lui, nu poate rămâne viu în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu”. Totuși, acceptă o singură dorință: să fie refăcută mănăstirea ruinată de la Xiropotamu. Împăratul împlinește nu doar atât: zidește din temelie mănăstirea, o împodobește „cu frumusețe neasemănată”, iar patriarhul Teofilact o sfințește. Mai mult, Roman îi dăruiește o mare parte din Lemnul Sfintei și de viață făcătoarei Cruci, împreună cu unul dintre piroanele (cuiele) cu care fusese pironit Trupul Domnului, pentru a fi așezate în altarul noii biserici.
Ctitor și întemeietor: de la Xiropotamu la „Sfântul Pavel”
Fugind de tulburare și de mulțimea care venise să i se supună, Pavel lasă la Xiropotamu un egumen îmbunătățit și coboară la poalele Athonului, unde adună din nou ucenici mulți. Temându-se de primejdiile arabe, împreună cu binecredincioși împărați, ridică o nouă mănăstire închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care până astăzi poartă numele lui: Mănăstirea Sfântul Pavel. Astfel, Cuviosul devine nu doar restaurator al Xiropotamului, ci și întemeietor al uneia dintre cele mai cunoscute lavre athonite.
Mărturisitor în vreme de iconoclasm
Viața lui nu a fost lipsită de prigoane. În timpul luptelor iconoclaste, pe când domnea Leon Armeanul, Sfântul a suferit bătăi, răni, prigoniri, gata fiind să-și verse sângele pentru dreapta credință. Nu prin sabie, ci prin „dovezi ale Scripturii și mărturii ale Părinților” a rușinat eresul luptătorilor de icoane, arătând că icoana mărturisește întruparea adevărată a Fiului lui Dumnezeu.
Testamentul duhovnicesc
Apropiindu-se de sfârșitul vieții, pe la anul 820, Cuviosul Pavel își cheamă ucenicii și, cu fața luminată de har, le dă ultimele povețe: dragoste, rugăciune, smerenie și ascultare, pietrele de temelie ale adevăratului monahism. Repetă rugăciunea pe care o rostea neîncetat: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, slavă Ție!”, și se mută la Domnul în ziua de 28 iulie. Ucenicii îi duc sfintele moaște spre îngropare, dar, prin minune, corabia lor ajunge a doua zi la Constantinopol, unde patriarhul, împăratul și tot clerul le întâmpină cu evlavie.
De ce ne fascinează astăzi Sfântul Pavel de la Xiropotamu?
Pentru că într-o lume care hrănește continuu ego-ul, el ne învață arta fugii de slavă; într-o cultură a confortului, el ne arată bucuria aspră a nevoinței; într-o epocă a relativismului, el ne pune înainte verticalitatea mărturisirii; într-un timp al performanței intelectuale despărțite de rugăciune, el ne arată că adevărata cunoaștere se naște din lacrimi. Făcându-se monah „sărac și necunoscut”, Pavel a câștigat, paradoxal, o valoare universală: teolog, imnograf, ctitor, povățuitor, vindecător, mărturisitor; un „prinț al pustiei” care își păstrează și astăzi diadema smereniei.
Crucea, axa vieții sale
Din vedenia nașterii până la darul imperial al Lemnului Sfintei Cruci, întreaga viață a Cuviosului Pavel se adună în semnul Crucii. Nu e întâmplător că scrie un canon iambic la Cruce, nici că mănăstirea sa păstrează până azi fragmentul cinstitei Cruci. Pentru el, Crucea nu este idee sau simbol estetic, ci metoda prin care se moare lumii pentru a învia în Hristos. „Monahul care iese din coliba lui”, spunea el „nu poate trăi” duhovnicește; tot astfel, creștinul care iese de sub acoperământul Crucii își pierde respirația Duhului.
Sfântul Cuvios Pavel de la Xiropotamu ne rămâne pildă de curaj, discernământ și smerenie
El a știut să-și răstignească ambițiile politice și gloria academică pe Crucea slujirii lui Hristos, făcând din cuvânt o pâine pentru flămânzii de Dumnezeu și din viața sa, o icoană vie a Evangheliei. Într-o lume care aleargă între „stogurile” abundenței și „leii” ispitelor, Sfântul Pavel ne arată că răspunsul rămâne același: Crucea.
Cântare de laudă la Sfântul Pavel de la Hiropotamu
Pe tânărul Pavel lumea mult l-a slăvit,
Și de aceea el, stirpe aleasă, imperialul palat
l-a lăsat, împreună cu prestigiul și puterea.
El a lepădat toate:
și intrigi și opulență respingătoare,
Fugind de lume și de toată deșertăciunea ei.
El întru pustie s-a sălășluit, acolo
unde se ascund Sfinții,
Acolo unde ei prin postiri aspre
Sufletele lor își mântuiesc,
Acolo unde noapte și zi cântare de laudă
Lui Dumnezeu îi aduc.
Pavel pustia în Muntele Athos aflat-a,
Acolo aflat-a el loc
Al său suflet cu totul nou să îl facă,
Ca al pruncului celui de Evanghelie lăudat.
Acolo voit-a el inima lui adâncă să o afle,
Inima lui și miezul noimelor acestei lumi.
Dorirea sa Pavel a împlinit-o,
Pe cărarea cea strâmtă ajutându-i Dumnezeu.
El trupul și-a curățit de stricăcioasele patimi,
Și sufletul de puterea celui rău.
Cu a lui Hristos Cruce a Răstignirii
El a botezat toate,
Și sufletul și al lui trup.
Și ca o făclie curată el s-a aprins frumos
De dragostea lui Dumnezeu.
Pe el ai lui Dumnezeu îngeri la cer l-au purtat.
Pavel de tânăr împărăția lumii de el moștenită
O a lepădat,
Și pentru aceasta pe a Cerurilor împărăție
Dumnezeu i-o a dăruit.
Condacul Sfântului Cuvios Pavel de la Xiropotamu
Glasul 8
Apărătoare Doamnă…
Ca unul care ai fost sfinţit şi dumnezeiesc locaş al Treimii, prin viaţa cea întocmai cu a îngerilor, te lăudăm noi, fiii tăi, de Dumnezeu purtătorule. Ci, ca unul care ai îndrăzneală spre aceasta, roagă-te Sfintei Treimi să ne mântuiască degrab din tot felul de mâhniri, ca să cântăm ţie: Bucură-te, Sfinte Pavel, Părintele nostru.
Troparul Sfântului Cuvios Pavel de la Xiropotamu
Glasul 4
Înger în trup, temelie a sihaştrilor, Sfântul Pavel Măritul, împodobitorul cel dintâi al Mănăstirii Xiropotamului, cheamă de sus mulţimea îngerilor; iar de jos adună cetele ucenicilor săi, ca să cânte cu cântări, dumnezeiască pomenirea sa.
Rostind cu Sfântul Pavel: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt”, îndrăznim să cerem și noi: