Biserica Ortodoxă ne așază înainte, spre luminare și întărire duhovnicească, chipul plin de har al Cuviosului Pamvo, unul dintre marii nevoitori ai pustiei Egiptului. Despre el se spune că „a petrecut în toate zilele în post, în tăcere și în lucrul mâinilor”, cele trei virtuți de temelie care i-au marcat întreaga viață.
Tinerețea și începuturile vieții monahale
Sfântul Cuvios Pamvo a trăit în munții Nitriei din Egipt, ducând o viață întru totul închinată lui Dumnezeu. La începutul călugăriei sale nu era cunoscător de carte, dar râvna sa pentru cuvântul lui Dumnezeu era mare. Ajungând la un dascăl ca să învețe Psalmii lui David, a auzit versetul: „Zis-am: «Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea»;” (Psalm 38, 1). Atât de adânc i-a pătruns în suflet această chemare, încât a socotit că nu are nevoie de alte cuvinte, ci trebuie să-și dedice întreaga viață împlinirii acestuia. După 19 ani de nevoință, a mărturisit cu smerenie că abia atunci a învățat să-l pună în faptă.
Chipul unui mare duhovnic
Cuviosul Pamvo a fost lăudat de numeroși părinți sfinți. Avva Antonie cel Mare spunea despre el că „frica lui Dumnezeu l-a făcut să petreacă Duhul lui Dumnezeu întru el”. Avva Pimen îl evoca prin cele trei virtuți fundamentale: postirea zilnică, tăcerea și lucrul mâinilor. Iar Teodor Studitul îl numea „înalt părinte”, vrednic de fericire prin cuvânt și faptă.
Paladie scrie că Avva Pamvo, deși la început neînvățat, a primit luminare de la Dumnezeu, dobândind înțelepciune de sus și devenind învățător pentru mulți. La sfârșitul vieții, răspunsurile sale, date uneori după zile sau chiar luni de reflecție, erau atât de profunde și pline de har, încât toți le primeau cu evlavie, socotind că Dumnezeu grăia prin el.
Despătimirea și lepădarea de cele lumești
Una dintre cele mai pilduitoare întâmplări din viața sa este cea cu Sfânta Melania Romana, care i-a adus 300 de litre de argint ca milostenie. Cuviosul nici măcar nu a privit spre bani, ci a continuat să-și împletească rogojina. A primit darul doar pentru a-l împărți fraților lipsiți, dar a mustrat-o duhovnicește pe fericita Melania pentru că i-a spus suma adusă, amintindu-i că Dumnezeu, cunoscătorul celor ascunse, nu are nevoie de socoteli omenești.
Despre dreapta rugăciune și pericolele vremurilor viitoare
Una dintre învățăturile de o profunzime rară a Sfântului Cuvios Pamvo este cea dată ucenicului său care, întors din cetate, era tulburat de frumusețea cântărilor bisericești. Cuviosul l-a mustrat duhovnicește, spunând că vremea va veni când călugării vor părăsi „hrana cea tare” și se vor risipi în cântări și glasuri meșteșugite, uitând de umilință, lacrimi și frica de Dumnezeu. Mai mult, cuviosul a profețit vremuri grele, când iubirea se va răci, păstorii vor deveni nepăsători, iar credincioșii vor fi stăpâniți de erezie, desfrânare și necredință.
Despre smerenie, asceză și judecata dreaptă
Sfântul Cuvios Pamvo nu lăuda pe nimeni fără măsură. Când patru pustnici au venit la el, fiecare cu fapta sa bună precum: post, neagonisire, dragoste, ascultare, Avva Pamvo a spus că cel mai mare este acela care, timp de 22 de ani, a fost în ascultarea unui bătrân, pentru că și-a tăiat voia sa întru totul, arătând chipul desăvârșit al lepădării de sine.
Tot el, văzând o femeie desfrânată în Alexandria, a început să plângă, spunând fraților că sufletul acelei femei este pierdut, dar și că se rușinează de sine pentru că nu se îngrijește de sufletul său, așa cum femeia aceea se îngrijește de trupul ei.
Înțelepciune din experiență și descoperiri dumnezeiești
Într-o altă împrejurare, Sântul Cuvios Pamvo a fost întrebat care dintre doi frați a fost mai bineplăcut lui Dumnezeu: unul care s-a retras în pustie, lepădând toate cele lumești, și altul care a zidit mănăstire și a slujit neîncetat săracilor și bolnavilor. După câteva zile de rugăciune, Cuviosul a mărturisit că i-a văzut pe amândoi în Rai, unul asemenea Prorocului Ilie, celălalt asemenea Patriarhului Avraam.
Ultimele cuvinte și moartea cu pace
Pe patul de moarte, după 71 de ani de nevoință, Pamvo a spus fraților: „Niciodată n-am mâncat pâine în zadar, ci din osteneala mâinilor mele. Nici nu-mi aduc aminte să fi rostit vreodată vreun cuvânt de care să mă rușinez acum”. Apoi, cu smerenie adâncă, a adăugat: „Acum mă duc la Dumnezeu, ca unul care nici măcar n-am început a viețui cu adevărat călugărește”. Și astfel și-a dat sufletul în mâinile Domnului, fără nicio durere trupească, întru lumină și pace.
Cuviosul Pamvo rămâne o icoană vie a sfințeniei, a simplității, a postului, a tăcerii și a lucrului smerit
Chipul său luminat, vorba lui puțină dar plină de har, discernământul său duhovnicesc și puterea de a mustra cu blândețe rămân pentru noi toți un îndemn viu la pocăință, smerenie și nădejde în mila lui Dumnezeu.
Să-l rugăm pe Sfântul Cuvios Pamvo să mijlocească și pentru noi înaintea Domnului, ca prin rugăciunile lui să ne învrednicim și noi de calea cea strâmtă, dar binecuvântată, a vieții cu adevărat creștinești. Amin.
Cântare de laudă la Avva Pamvo
Frații pe Avva Pamvo întreabă:
„Bine e oare pe aproapele să slăvești?”
Avva tace, apoi fraților zice:
„Bine e să-l cinstești,
dar mai bine-i să taci.”
Iară pe Avva frații-l întreabă:
„Oare cine este desăvârșit?”
„Acela care a sa voie-o taie,
pentru dragostea voii lui Dumnezeu.”
Monahii tac, până când unul grăiește:
„Să nu ne lași, Avvo, ci să ne mai dai un răspuns:
A monahului haină, ce fel trebuie să fie?”
„Așa fel că lepădând-o, nimeni să nu vrea să o ia.”
Așa grăi Sfântul, iar apoi tăcu.
El a sa limbă păzește,
zadarnic nicicând grăind.
Pe patul cel de moarte
al său chip strălucește,
Și întrebat fiind de a lui viață,
El dă răspuns:
„Eu pâine cu-ale mele mâini necâștigată
Nicicând nu am gustat,
Nici m-am căit vreodat’
De vreun cuvânt rostit.”