Biserica Ortodoxă îl cinstește astăzi 12 august, pe Sfântul Cuvios Palamon, un mare nevoitor al pustiei și povățuitor duhovnicesc al unuia dintre cei mai cunoscuți sfinți ai monahismului egiptean, Sfântul Pahomie cel Mare. Trăitor în secolul al IV-lea, într-o vreme în care viața ascetică și petrecerea în singurătate pentru Domnul Iisus Hristos atingeau în Egipt culmile sfințeniei, Sfântul Palamon rămâne un chip luminos de smerenie, răbdare și dragoste pentru Dumnezeu.
Tinerețea și chemarea la viața monahală
Despre începuturile vieții Sfântului Palamon nu s-au păstrat multe mărturii, dar tradiția bisericească ne spune că acesta a fost atras de viața întru pocăință încă din tinerețe. Părăsind grijile și deșertăciunile lumii, s-a retras în pustia Egiptului, unde a îmbrățișat nevoința aspră, hrănindu-se puțin, postind cu înfrânare și rugându-se neîncetat. El a fost unul dintre acei pustnici ai vremii care, după exemplul Sfântului Antonie cel Mare, căutau unirea cu Dumnezeu prin curățirea inimii și prin lepădarea de tot ce este pământesc.
Sfântul Palamon a înțeles că fără jertfă nu există adevărată urmare a Domnului Iisus Hristos, de aceea și-a rânduit viața în nevoințe peste puterea omenească, devenind un model de răbdare pentru toți cei care aveau să-i urmeze.
Întâlnirea cu Sfântul Pahomie cel Mare
Dumnezeu a rânduit ca Sfântul Palamon să fie ucenicul Sfântului Pahomie cel Mare, întemeietorul vieții de obște în monahismul creștin. Dorind să sporească în viața duhovnicească, Palamon a venit la marele Pahomie, cerând să fie primit sub ascultarea sa.
Văzând râvna, smerenia și dorința lui de a-I sluji Domnului Iisus Hristos, Sfântul Pahomie l-a primit și l-a povățuit cu dragoste, dar și cu asprime părintească, pentru a-l întări în nevoință și răbdare.
Viața de ucenicie a Sfântului Palamon sub îndrumarea Sfântului Pahomie era plină de încercări. Învățătorul său nu-l cruța de osteneală, ci îl supunea la lucrări grele, menite să-i cultive răbdarea și să-i smerească voia proprie.
Răbdarea și gândul la Pătimirile Domnului
Mărturia scrisă despre acele vremuri ne spune limpede: „Pe lângă alte rele-pătimiri la care se supunea, adesea el era trimis desculț să aducă lemne din munte; iar pentru că mergea desculț, picioarele îl dureau foarte și ghimpii îl înțepau, dar el răbda, bucurându-se, aducându-și aminte de piroanele cele din mâinile și picioarele Mântuitorului nostru, cele ce s-au înfipt într-Însul pe Cruce.”
Această gândire, de a raporta orice suferință la Crucea Domnului Iisus Hristos, este o adevărată comoară a spiritualității ortodoxe. Sfântul Pahomie l-a învățat pe ucenicul său că durerea trupească, atunci când este primită cu răbdare și cu gând la Patimile Domnului, se preschimbă în bucurie duhovnicească. Astfel, picioarele rănite ale lui Palamon nu erau prilej de cârtire, ci de mulțumire lui Dumnezeu.
Părintele duhovnicesc
Sfântul Pahomie nu a fost doar un aspru nevoitor, ci și un adevărat părinte sufletesc. El știa să îmbine rugăciunea cu povățuirea, asprimea cu blândețea, canonul cu mângâierea. Îl învăța pe Palamon să fie smerit, să fugă de slavă deșartă și să nu caute odihnă trupească în această viață. În același timp, îl îndruma spre dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele, punându-i mereu înainte chipul Mântuitorului răstignit.
Această relație de ucenicie a fost binecuvântată de Dumnezeu, pentru că Palamon a ajuns mai târziu un mare sfânt și organizator al vieții monahale de obște, iar începuturile sale duhovnicești au fost pecetluite de învățătura și rugăciunile Sfântului Pahomie.
Sfârșitul vieții pământești
După o viață întreagă petrecută în post, rugăciune și osteneli pentru Domnul Iisus Hristos, Sfântul Palamon s-a săvârșit cu pace. Sufletul său a fost primit în ceata cuvioșilor părinți ai pustiei, iar numele său a rămas înscris în Sinaxar ca pildă de răbdare și credință. Deși nu a întemeiat mănăstiri și nu a scris tratate teologice, Sfântul Palamon a lăsat Bisericii o moștenire neprețuită: exemplul vieții trăite întru totul pentru Dumnezeu și formarea unuia dintre cei mai mari sfinți ai Egiptului creștin.
Învățăturile pe care ni le lasă
Viața Sfântului Cuvios Palamon ne arată că adevărata sfințenie nu se măsoară în lucruri mari după judecata omenească, ci în ascultarea deplină de voia lui Dumnezeu și în răbdarea tuturor încercărilor.
El ne învață că:
- Ascultarea este calea spre desăvârșire. Ucenicul care își taie voia proprie se deschide lucrării lui Dumnezeu.
- Suferința primită cu răbdare aduce mângâiere. Orice durere devine ușoară când ne aducem aminte de Patimile Domnului Iisus Hristos.
- Smerenia atrage harul. Cel care se socotește pe sine vrednic de nimic, acela primește daruri duhovnicești.
- Dragostea pentru Dumnezeu depășește toate piedicile. Nici osteneala, nici rănile, nici ispitele nu pot opri pe cel care Îl iubește pe Domnul Iisus Hristos.
Cinstirea în Biserică
Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Cuvios Palamon la data de 12 august. În această zi, credincioșii îl invocă în rugăciune, cerându-i ajutorul pentru întărirea în post, rugăciune și răbdare. Chipul său smerit, dar plin de putere duhovnicească, rămâne un îndemn pentru toți monahii și mirenii care doresc să urmeze Domnului Iisus Hristos.
Viața sa, deși simplă în aparență, este o icoană vie a Evangheliei trăite până la capăt. Prin pilda sa, Sfântul Cuvios Palamon ne arată că drumul spre Împărăția Cerurilor trece prin poarta strâmtă a lepădării de sine și prin crucea răbdării.