Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț (Velicikovski) este una dintre cele mai luminoase figuri ale monahismului răsăritean din secolul al XVIII-lea.
Prin viața sa plină de nevoințe și prin lucrarea de reorganizare a obștilor monahale, el a reînviat tradiția isihastă și a pus temelia unei adevărate renașteri duhovnicești, influențând profund atât monahismul românesc, cât și pe cel slav.
Nașterea și copilăria, începuturile unui suflet ales
Sfântul Paisie s-a născut la 21 decembrie 1722 în orașul Poltava din Ucraina (numită atunci Malorusia), într-o familie cu tradiție duhovnicească. Tatăl său, preotul Ioan, slujea la catedrala orașului, iar mama Irina, o femeie cu viață sfântă, a crescut doisprezece copii în frică de Dumnezeu.
Fericitul Paisie era al unsprezecelea copil, iar din botez i s-a dat numele Petru, în cinstea mitropolitului moldovean Petru Movilă, cel care se prăznuiește chiar în ziua nașterii sale.
După moartea tatălui, când micul Petru avea doar patru ani, mama sa s-a îngrijit să-i ofere o educație aleasă. La vârsta de doisprezece ani, a fost încredințat arhiepiscopului Rafael al Kievului, care l-a primit la renumita „Academie Movileană”. Aici tânărul Petru a studiat teologie și carte duhovnicească, într-un mediu în care învățau fii de preoți și demnitari, atât ucraineni, cât și moldoveni.
Totuși, după patru ani de studii, Petru simțea o neliniște sfântă: chemarea vieții monahale. Glasul lăuntric al Duhului Sfânt îi cerea să părăsească lumea și să caute liniștea inimii.
Căutarea liniștii, începutul nevoințelor monahale
În anul 1739, la numai șaptesprezece ani, părăsește școala și familia și pleacă la un schit din apropiere, însoțit de un prieten. Căutarea unui duhovnic pe măsura aspirațiilor sale îl poartă prin mai multe mănăstiri ucrainene, până ajunge la Mănăstirea Medvedevschi, unde primește chipul rasoforilor cu numele Platon. Neputându-și găsi pacea nici aici, trece pentru puțin timp și prin Lavra Pecerska.
Mânat de dorul unei vieți monahale curate și ferite de tulburările care cuprinseseră Ucraina, în anul 1745, rasoforul Platon se îndreaptă spre Moldova. Aici descoperă obști de călugări iscusiți în isihasm, mai ales în sihăstriile de la Trestieni și Cârnu, sub povățuirea marilor părinți Vasile de la Poiana Mărului și Onufrie Sihastrul.
În aceste locuri, Platon se supune cu smerenie ascultărilor mănăstirești, fiind rânduit la bucătărie sau brutărie. Neîndemânatic și firav, greșește adesea, plânge cu amar pentru neputințele sale și cere iertare. Mai târziu, ajuns stareț, avea să-i încurajeze pe ucenici spunându-le:
„Fiilor, cei ce vin în obștea noastră să nu se descurajeze văzând nepriceperea lor, căci și eu am fost la fel. Cu răbdare și cu ajutorul lui Dumnezeu, toate se învață.”
Aceste încercări timpurii i-au format smerenia, răbdarea și duhul de ascultare, virtuți care aveau să-i definească întreaga viață.
La izvoarele isihasmului, 17 ani în Sfântul Munte Athos
Îndrumat de starețul Vasile de la Poiana Mărului, tânărul Platon pleacă în anul 1746 la Muntele Athos, centrul milenar al monahismului ortodox. Se așază la Mănăstirea Pantocrator, iar apoi, căutând un povățuitor desăvârșit, trăiește singur într-o peșteră timp de patru ani.
În anul 1750, părintele Vasile îl tunde în monahism, dându-i numele de Paisie. În scurt timp, Paisie începe să adune în jurul său ucenici, în special moldoveni, dornici să-i urmeze exemplul. Cu binecuvântarea Patriarhului Serafim, întemeiază un mic schit cu cinci chilii, care crește rapid la 60 de viețuitori.
Aici deprinde limba greacă de la monahul Macarie și începe lucrarea de traducere a scrierilor Sfinților Părinți din greacă în slavonă, revizuind vechile traduceri și lucrând cu o rigoare rar întâlnită. Opera traducerilor lui a devenit un adevărat tezaur duhovnicesc pentru întreaga lume slavă și românească.
Zece ani mai târziu este hirotonit ieromonah, iar obștea lui continuă să crească.
Întoarcerea în Moldova, începutul unei epoci de renaștere duhovnicească
În anul 1763, pe fondul tensiunilor dintre greci și ruși în Muntele Athos, Sfântul Paisie hotărăște să se întoarcă în Moldova împreună cu 64 de ucenici. Este întâmpinat cu dragoste de mitropolitul Gavril Calimah, care îi oferă Mănăstirea Dragomirna. Aici, vreme de doisprezece ani, formează o obște de 350 de monahi și alcătuiește faimosul său regulament monahal, cunoscut ca „Așezămintele Paisiene”.
Acestea prevăd:
- viață de obște organizată după rânduiala athonită,
- ascultare desăvârșită,
- împărțirea lucrului în ateliere,
- alegerea starețului de întreaga obște și confirmarea lui de mitropolit,
- întemeierea bolniței pentru bolnavi și bătrâni.
În paralel, Sfântul Paisie continuă lucrarea de traducere a scrierilor Sfinților Părinți, printre care opere de Petru Damaschin, Isaia Pustnicul, Marcu Ascetul, Teodor Studitul și multe altele. Traducerea Filocaliei în limbile slavonă și română a fost una dintre cele mai importante contribuții ale sale.
În anul 1775, odată cu ocuparea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, Paisie părăsește Dragomirna, lăsând acolo 150 de monahi, și se mută la Mănăstirea Secu cu alți 200.
Ultima și cea mai rodnică perioadă, Mănăstirea Neamț
În anul 1779, Sfântul Paisie se așază definitiv la Mănăstirea Neamț, unde va rămâne până la sfârșitul vieții. Aici ultimii cincisprezece ani ai săi au fost cei mai rodnici. Obștea ajunge la aproape 700 de monahi, devenind cea mai mare mănăstire din întreg spațiul ortodox al epocii.
La Neamț, Paisie:
- întărește viața duhovnicească prin practicarea rugăciunii inimii,
- continuă traducerea marilor opere patristice,
- întemeiază o școală de copiere și traducere de manuscrise,
- menține legături cu mari duhovnici, episcopi și mănăstiri din întreg Răsăritul ortodox.
Prin râvna lui, isihasmul renaște, iar tradiția filocalică revine în centrul vieții monahale. Mănăstirea Neamț devine un far al Ortodoxiei pentru români, ruși, ucraineni, greci și sârbi.
Mutarea la Domnul și canonizarea
Pe 15 noiembrie 1794, Sfântul Paisie, în vârstă de 72 de ani, se mută la Domnul în timpul slujbei de Vecernie. Este înmormântat în gropnița bisericii voievodale a Mănăstirii Neamț, unde se păstrează până astăzi.
Pentru viața sa sfântă, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat, rânduind ca pomenirea lui să se facă în fiecare an la 15 noiembrie.
Învățături și fapte de folos
Viața Sfântului Paisie este plină de întâmplări care arată smerenia sa adâncă. Una dintre ele se petrece la Schitul Trestieni, când, fiind rânduit bucătar, a vărsat din greșeală toată mâncarea pregătită pentru călugări. A plâns mult și și-a cerut iertare. Altădată, la brutărie, nu a știut să potrivească focul și a ars pâinea. Aceste mici neputințe l-au smerit, l-au îndulcit și l-au făcut să-i înțeleagă pe cei slabi.
Mai târziu, adesea spunea ucenicilor:
„Să nu se gândească cineva că a greși este ceva neobișnuit. Numai cine nu lucrează nu greșește. Important este să ne ridicăm, să ne cerem iertare și să avem răbdare.”
Sfântul Paisie rămâne un model de:
- ascultare,
- smerenie,
- iubire pentru Scripturi și Sfinții Părinți,
- organizare a vieții monahale,
- lucrare a rugăciunii inimii,
- unitate între popoarele ortodoxe.
Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț nu este doar un mare stareț, ci un întemeietor de școală duhovnicească și un părinte al renașterii isihaste
Prin viața, scrierile și lucrarea sa, a înnoit monahismul românesc și slav și a reușit să readucă în actualitate duhul Sfinților Părinți. El rămâne un mare dascăl al rugăciunii inimii și un exemplu de smerenie, ascultare și dăruire totală lui Dumnezeu.
Pomenirea sa la 15 noiembrie ne amintește că prin răbdare, nevoință și credință, omul poate deveni vas al Luminii lui Hristos și izvor de renaștere pentru întreaga Biserică.
Condacul Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț
Glasul 3
Podobie: Fecioara astăzi…
Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț cheamă la a sa pomenire pe toți fiii săi duhovnicești, dreptcredincioși și monahi, ca să deprindă cu dragoste lucrarea minții și rugăciunea către Dumnezeu, Cel mai înainte de veci.
Troparul Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț
Glas 4
Sălășluindu-L pe Hristos în inima ta, Cuvioase Părinte Paisie, te-ai făcut biserică vie a Preasfintei Treimi; că, primind darul cuvântului și al scrierii, pe tineri i-ai învățat și pe bătrâni mai înțelepți i-ai arătat, iar pe cei leneși i-ai îndemnat la lucrarea faptelor bune. Pentru acestea, fericite, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.