Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare, unul dintre cei mai importanți părinți ai pustiei egiptene și întemeietorul vieții monahale de obște (cenobitice). Viața lui este o mărturie a lucrării lui Dumnezeu în inimile celor care caută cu sinceritate adevărul, chiar dacă se nasc și cresc în întunericul necredinței.
Un crin între spini
Pahomie s-a născut în jurul anului 292, în Tebaida Egiptului, într-o familie păgână. Chiar din fragedă copilărie, Dumnezeu a lăsat semne că acest copil avea să-I aparțină. Deși părinții îl îndemnau să guste din jertfele aduse idolilor, Pahomie le vărsa imediat, simțind în ele o otravă sufletească. Era semnul limpede că sufletul său, curat și ales, nu putea primi nimic necurat.
Un episod memorabil s-a petrecut când, copil fiind, părinții l-au dus într-un templu păgân. Acolo, idolul – adică demonul care lucra prin el – obișnuia să răspundă oamenilor. Dar, în prezența lui Pahomie, idolul a amuțit. Slujitorii templului s-au tulburat, iar unul dintre ei a exclamat: „De ce ați adus aici pe vrăjmașul zeilor noștri?” Pentru părinții lui Pahomie, era un mister. Pentru cei care priveau cu ochi duhovnicești, era deja o profeție.
Descoperirea credinței creștine
La 20 de ani, Pahomie a fost luat cu forța în armata imperială. În timp ce era dus împreună cu alți tineri prin cetățile Egiptului, a ajuns în Oxirinhos, un oraș creștin. Aici, locuitorii i-au primit cu milă și dragoste, le-au dat de mâncare și i-au îngrijit cu căldură. Pahomie, crescut în păgânism, era uimit de comportamentul acestor oameni. A întrebat cine sunt și ce cred, iar răspunsul l-a zguduit: „Creștinii sunt oameni care cred în Dumnezeul cel viu, în Iisus Hristos și în Duhul Sfânt. Sunt milostivi și buni, așteptând răsplată de la Dumnezeu pentru binele făcut.”
Cuvintele acelea l-au aprins lăuntric. S-a retras într-un loc singuratic și s-a rugat astfel: „Dumnezeul creștinilor, dacă mă vei izbăvi din această oaste și-mi vei arăta calea Ta, îți voi sluji în toate zilele vieții mele.” A fost începutul unei convertiri profunde. Eliberat curând din armată, s-a botezat și a început o viață nouă, închinată lui Iisus Hristos.
Ucenic al pustiei
Dornic să-I slujească Domnului, Pahomie a mers în pustie, unde a stat sub ascultarea unui pustnic cu numele Palamon. A trăit ani de zile în post aspru, rugăciune neîncetată și muncă fizică, formându-se în școala duhovnicească a pustiei. A învățat toate rânduielile vieții monahale și s-a curățit de patimi.
După o vreme, a primit un semn de la Dumnezeu că este vremea să înceapă o lucrare nouă: nu viața pustnicească solitară, ci viața de obște. Într-o vedenie, un înger i s-a arătat și i-a poruncit să întemeieze o mănăstire în Tabenisi, după un model nou: călugării să trăiască împreună, în rugăciune, muncă și dragoste frățească.
Întemeietorul monahismului de obște
Cuviosul Pahomie a pus temeliile primei comunități monahale organizate din lume. În locul unei vieți izolate, călugării trăiau sub același acoperiș, aveau un program comun, ascultau de un egumen și lucrau împreună, împărțind totul. Această rânduială a fost o revoluție spirituală. A atras zeci, apoi sute, apoi mii de ucenici.
În scurt timp, sub îndrumarea sa, s-au format nouă mănăstiri de bărbați și două de femei. Regulile de viață scrise de Pahomie (cunoscute sub numele de Regula lui Pahomie) au devenit normă nu doar în Egipt, ci și în întreaga lume creștină. Sfântul Vasile cel Mare avea să le preia mai târziu și să le adapteze pentru monahismul răsăritean.
Rânduiala era simplă, dar profundă: rugăciune zilnică, muncă manuală, post, ascultare, tăcere și dragoste între frați. Nimeni nu era stăpân pe nimic; totul era al tuturor. Cuviosul Pahomie însuși nu primea nicio cinste, trăind ca cel mai mic dintre frați.
10 Reguli de Viață de obște scrise de Cuviosul Pahomie
Pahomie cel Mare, părintele vieții de obște, a înțeles un adevăr greu: omul singur cade ușor. De aceea a adunat frații sub o singură rânduială, cu o singură inimă, sub un singur acoperiș. Iar ca viața lor să nu fie haos, ci ascultare, a lăsat aceste reguli, care n-au fost doar norme, ci rădăcina unei vieți trăite cu rost.
1. Ascultarea este mai mare decât jertfa
În mănăstire nu se face voia omului, ci voia lui Dumnezeu, arătată prin părintele stareț. Cine nu ascultă, cade în voia propriului sine și acolo e înșelare. Pahomie spunea: „Ascultarea rupe voia și aduce pace.”
2. Toți au aceeași măsură
Fie că e frate nou sau bătrân cu barba albă, fiecare primește același hrană, același veșmânt, același pat. Nici unul nu-i mai presus. Astfel, mândria moare de foame, iar smerenia prinde rădăcini.
3. Munca e rugăciune
Ziua e împărțită între rugăciune și muncă. Fie că sapă grădina sau scrie manuscrise, fratele lucrează cu gândul la Domnul. Trândăvia nu are loc în obște. Munca cinstită curăță mintea.
4. Tăcerea păzește sufletul
Pahomie nu iubea vorba multă. În timpul mesei se citea tăcut din Scripturi, iar în chilie domnea liniștea. Tăcerea nu e gol, ci spațiu pentru a-L auzi pe Dumnezeu. Fratele care tace își cunoaște inima.
5. Fratele e darul tău
Nimeni nu se mântuiește singur. Fratele lângă care trăiești e un dar, chiar dacă te mustră sau te supără. În obște nu se judecă, nu se clevetește. Se iartă și se poartă slăbiciunile unii altora. Așa se țese unitatea.
6. Hrana e pentru trup, nu pentru plăcere
Mâncarea în obște nu e desfătare, ci sprijin pentru slujire. Se mănâncă simplu, fără alegeri și fără mofturi. Pahomie spunea: „Cine alege mâncarea, alege voia sa.” Fiecare frate mănâncă ce i se pune înainte, cu recunoștință și măsură.
7. Veșmântul să fie curat și smerit
Nu cu haine frumoase se cinstește omul, ci cu viață curată. Haina monahului trebuie să fie simplă, întreagă și curată. Nu e loc de podoabe sau lucruri deșarte. Omul curat în afară să se îngrijească și de curăția dinăuntru.
8. Vorba să fie adevărată și rară
Nu orice gând se rostește. Fratele nu minte, nu înfrumusețează, nu promite ușor. Cuvântul trebuie să fie simplu și limpede, da-ul să fie da, nu-ul să fie nu. Vorba în plus e pierdere, vorba mincinoasă e păcat.
9. Rugăciunea nu încetează
Chiar și când nu rostește cuvinte, fratele se roagă cu inima. Lucrează cu mâinile, dar mintea e întoarsă spre Domnul. La ceasurile rânduite, întreaga obște se roagă împreună — dar fiecare poartă rugăciunea și în tăcere.
10. Moartea să nu fie uitată
Pahomie le amintea fraților că viața e scurtă și moartea sigură. Nu ca să se înfricoșeze, ci ca să trăiască drept. Cine își aduce aminte de moarte, trăiește curat. Nu lasă azi ce poate îndrepta acum.
Aceste reguli n-au fost impuse cu forța, ci trăite și iubite. Ele nu sufocau viața, ci o țineau dreaptă, ca niște țăruși în pământ tare. Prin ele, mănăstirea de la Tabenisi n-a fost doar o adunare de oameni, ci o școală de veșnicie.
Un sfânt viu
Despre Sfântul Pahomie se spune că avea darul înainte-vederii și al vindecării. Știa gândurile celor care veneau la el și îi sfătuia cu blândețe. Era aspru cu sine, dar milostiv cu ceilalți. Nu căuta slava lumii, ci mântuirea fraților săi. Mulți dintre cei care veneau la el pentru sfat, plecau schimbați lăuntric, cu lacrimi în ochi și hotărâți să-și schimbe viața.
Chiar și în boală, a rămas statornic în nevoință. La finalul vieții, și-a chemat ucenicii și le-a lăsat îndemnuri duhovnicești, cerându-le să păzească unitatea și dragostea dintre ei. A trecut la Domnul în anul 346, lăsând în urmă o moștenire care a transformat fața monahismului pentru totdeauna.
Moștenirea lui Pahomie
Viața și lucrarea Sfântului Cuvios Pahomie au influențat profund întreaga lume creștină. Modelul său de viață de obște a fost preluat și adaptat de mari părinți duhovnicești din Răsărit și Apus. Monahismul benedictin din Apus și cel vasilian din Răsărit își au rădăcinile în rânduiala lui Pahomie.
Dar, mai presus de organizare, moștenirea lui este una duhovnicească. A arătat că viața creștină nu este individualistă, ci comunitară; că omul se mântuiește trăind în dragoste cu aproapele, în ascultare și smerenie.
Într-o lume care slăvește egoismul și autonomia, modelul Sfântului Pahomie este mai actual ca niciodată. El ne amintește că Adevărul nu se trăiește singur, ci în comuniune cu Dumnezeu și cu frații.
Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare este o lumină statornică în istoria Bisericii
De la un copil păgân care respingea fără să știe jertfele idolilor, până la un stâlp al monahismului și un părinte al comunităților creștine, viața lui este o mărturie a harului lui Dumnezeu care lucrează în cei smeriți. În fiecare an, pe 15 mai, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare.
Să-l cinstim nu doar cu cuvinte, ci mai ales cu dorința de a urma exemplul lui: viață curată, slujire smerită, dragoste față de aproapele și ascultare de voia lui Dumnezeu.
Condacul Sfântului Cuvios Pahomie cel Mare
Glasul 2
Cele de sus căutând…
Luminător luminos te-ai arătat marginilor lumii şi pustiul l-ai făcut cetate cu mulţime de călugări. Pe tine însuţi te-ai răstignit, Crucea ta pe umere luându-ţi şi cu înfrânarea trupul ţi-ai topit, rugându-te neîncetat pentru noi toţi.
Troparul Sfântului Cuvios Pahomie cel Mare
Glasul 8
Arătatu-te-ai mai mare turmei Păstorului celui mare, în dreptând turmele sihastrilor la staulul cel ceresc, părinte Pahomie, şi schima cea de acolo, cuvioase, pustnicilor deprin zând, şi pe aceasta iarăţi o ai învăţat; şi acum împreună cu aceia te bucuri şi te veseleşti în cereştile locaşuri.