Viața și nevoințele sfinților mucenici rămân pentru Biserica Domnului Iisus Hristos izvoare de întărire și de lumină. Ei sunt stâlpi ai credinței, modele de urmat și mărturii vii ale puterii dumnezeiești care lucrează prin cei care și-au pus nădejdea numai în Domnul.
Între acești mari mărturisitori ai Evangheliei se numără și Sfântul Cuvios și Martir Pafnutie Egipteanul, prăznuit de Biserica Ortodoxă ca un ales al lui Dumnezeu, un sfătuitor al celor slabi și un întăritor al multor creștini în vremea prigoanelor cumplite din vremea împăratului păgân Dioclețian.
Nevoitor în pustia Egiptului
Sfântul Cuvios Pafnutie era de neam egiptean și, încă din tinerețile sale, a iubit viața de nevoință. S-a retras în pustiu, unde s-a dăruit rugăciunii și postului, dobândind o mare putere sufletească. În tăcerea deșertului, a învățat să-și supună trupul și să-și curățească mintea prin priveghere, devenind vas ales al Duhului Sfânt.
Astfel, Pafnutie s-a pregătit pentru încercările ce aveau să vină, căci anii vieții sale au coincis cu vremurile sângeroase ale împăratului Dioclețian (284-305), cel care a pornit cea mai mare și mai cumplită prigoană împotriva creștinilor.
Mărturisirea în fața guvernatorului Hadrian
În vremea acestei prigoane, guvernatorul Hadrian, trimis al împăratului, a poruncit ca Pafnutie să fie prins și adus înaintea sa. Însă sfântul, aprins de dorul mărturisirii, nu a așteptat să fie prins, ci de bunăvoie s-a înfățișat guvernatorului, arătând astfel curaj și dragoste desăvârșită pentru Hristos.
El a mărturisit fără teamă că este creștin și că-L urmează pe Domnul cel răstignit și înviat. Pentru această mărturisire, a fost supus la cumplite cazne. Dar puterea lui Dumnezeu l-a ținut nevătămat, iar chinuitorii s-au uimit văzând că nici focul, nici bătăile nu-l biruiau.
Convertirea soldaților Dionisie și Callimachi
Dintre soldații care îl chinuiau, doi anume, Dionisie și Callimachi, au fost străpunși de puterea mărturisirii sfântului. Văzând că Dumnezeu îl păzește nevătămat, au crezut și ei în Hristos, primind lumina adevărului în sufletele lor.
Îndată au mărturisit și ei credința, dar pentru aceasta li s-au tăiat capetele, devenind mucenici ai Domnului împreună cu Pafnutie. Jertfa lor arată cum sângele mărturisitorilor devine sămânța altor creștini, iar exemplul lor a fost începutul unui șir întreg de convertiri.
40 de mucenici aduși la Hristos în temniță
După aceste cazne, Pafnutie a fost aruncat în închisoare. Dar nici acolo nu și-a pierdut râvna pentru Evanghelie. Printre cei întemnițați, a adus la credință un număr de 40 de oameni, cărora le-a fost părinte duhovnicesc chiar în lanțuri.
Acești noi credincioși au primit botezul lacrimilor și focul dragostei dumnezeiești, iar la scurtă vreme au fost martirizați prin arderea de vii. Astfel, mucenicia lor a pecetluit lucrarea sfântului, care chiar din temniță a devenit pescar de oameni pentru Hristos.
Întărirea altor creștini și mucenicia lui Nestorie cu familia sa
După o vreme, prin purtarea de grijă a Domnului, Pafnutie a fost eliberat nevătămat, lucru care i-a uimit pe toți. Un creștin cu numele Nestorie l-a primit la sine, cu multă dragoste. Acolo, Pafnutie nu și-a odihnit trupul, ci a întărit în credință întreaga casă a lui Nestorie.
Prin cuvântul și pilda sfântului, Nestorie, soția sa și copiii lor au devenit râvnitori ai lui Hristos și, la vremea potrivită, au primit și ei cununa muceniciei. Această jertfă arată că mărturisirea sfântului nu a fost doar una personală, ci a rodit în mulți alții, aprinzând lumina credinței în sufletele celor care se temeau.
Întăritorul celor 546 de mucenici
Sfântul Cuvios Pafnutie a fost sfătuitor și întăritor al multor alți creștini care, văzând curajul și neclintirea lui, au prins și ei putere pentru a mărturisi pe Hristos. Istoria spune că numărul celor pe care i-a întărit și care au primit muceniceasca moarte a fost de 546.
Unii au fost tăiați cu sabia, alții arși de vii, dar toți au intrat în ceata biruitorilor, în Biserica cea cerească, alături de părintele lor duhovnicesc, Pafnutie.
Minunea izbăvirii din râu
Văzând că nici temnița, nici chinurile nu-l înfricoșează, chinuitorii au încercat o altă cale: l-au aruncat într-un râu, cu o piatră mare legată de gât, crezând că îl vor îneca.
Dar minune s-a arătat, căci sfântul a plutit la mal împreună cu piatra, dovedind iarăși că Dumnezeu este cu el. Această minune a făcut ca și mai mulți să creadă, iar chinuitorii să se înfurie și mai tare.
Răstignirea în smochin
În cele din urmă, Pafnutie a fost trimis înaintea împăratului Dioclețian însuși. Împăratul, orbit de ură împotriva creștinilor, a poruncit ca mucenicul să fie răstignit într-un smochin. Astfel și-a încheiat viața pământească, intrând în ceata mucenicilor și a cuvioșilor, ca un mărturisitor al lui Hristos până la capăt.
Răstignirea lui amintește de jertfa Domnului pe Cruce, iar lemnul smochinului s-a transformat în altar al biruinței și al sfințeniei.
Învățătura vieții Sfântului Cuvios Pafnutie
Viața Sfântului Cuvios și Martir Pafnutie Egipteanul este o pildă vie pentru toți creștinii. El ne arată că adevărata credință nu se clatină în fața încercărilor, ci se întărește. Curajul său de a se înfățișa de bunăvoie înaintea guvernatorului arată dorința de a mărturisi pe Hristos fără teamă.
Lucrarea sa nu s-a limitat la propria mărturisire, ci a devenit izvor de întărire pentru sute de alți credincioși, pe care i-a sfătuit și i-a pregătit pentru mucenicie. Aceasta este chemarea fiecărui creștin: nu doar să creadă pentru sine, ci să întărească și pe aproapele în dreapta credință.
De asemenea, minunile care l-au însoțit: nevătămarea din chinuri, izbăvirea din râu, sunt semne ale biruinței lui Dumnezeu asupra păgânătății și ale faptului că nimic nu poate birui Biserica Domnului Iisus Hristos.
Sfântul Cuvios și Martir Pafnutie Egipteanul a fost nu doar un mucenic al lui Hristos, ci și un părinte duhovnicesc pentru mulțimea de creștini pe care i-a întărit și i-a îndrumat către cununa muceniciei
Prin viața și jertfa lui, el a arătat că iubirea de Hristos este mai puternică decât frica de moarte și că darul cel mai mare pe care un creștin îl poate primi este să-și dea sufletul pentru Domnul său.
Astfel, Biserica îl cinstește ca pe un mare ales al lui Dumnezeu, iar pomenirea sa rămâne prilej de întărire pentru toți credincioșii care, urmându-i exemplul, se străduiesc să ducă lupta cea bună a credinței.