În panteonul sfinților Bisericii Ortodoxe, puțini strălucesc atât de profund și de statornic precum Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul. Născut în anul 1749 în insula Naxos din arhipelagul Ciclade, Grecia, acest mare dascăl al rugăciunii inimii și luminător al tradiției filocalice a reușit, prin viața sa de o asceză aleasă și prin lucrările sale duhovnicești, să influențeze decisiv Ortodoxia secolelor XVIII–XIX și până în zilele noastre.
Rădăcini duhovnicești și începutul unei chemări cerești
Nicolae, așa cum a fost botezat, s-a născut într-o familie evlavioasă, în care frica de Dumnezeu și dragostea pentru rugăciune formau mediul firesc al creșterii. Încă din copilărie s-a remarcat prin seriozitate și o dorință neobișnuită de cunoaștere. În timp ce alți copii se jucau, el petrecea ore întregi în lectură. Dăruit de Dumnezeu cu o memorie excepțională și o minte ageră, tânărul Nicolae putea reproduce fidel texte lungi după o singură citire, fapt care avea să-l ajute în misiunea ce i se încredința mai târziu: revigorarea spirituală a poporului ortodox grec aflat sub jugul otoman.
Trimis la vârsta de 16 ani la renumita Școală Evanghelică din Smirna, sub povățuirea dascălului Ierotei, a dobândit nu doar cunoștințe laice și teologice, ci și stăpânirea limbilor latina, franceza și greaca veche, necesare pentru accesarea textelor patristice. Întors la Naxos în urma masacrelor otomane provocate de represaliile după campania rusă, Nicolae a intrat în contact cu părinții Nifon, Grigorie și Arsenie, care au fost exilați din Sfântul Munte Athos pentru susținerea poziției că parastasele nu trebuie să se facă duminica. Aceștia, deși prigoniți, i-au transmis tânărului dragostea pentru isihasm, pentru asceză și pentru rugăciunea inimii, deschizându-i astfel poarta către viața monahală.
Întâlnirea cu Mitropolitul Macarie din Corint și drumul spre Sfântul Munte Athos
Pe când Nicolae ardea de dorința de a cunoaște mai mult din comoara Sfinților Părinți, a aflat că în insula Hydra viețuiește un mitropolit de mare evlavie, cu numele de Macarie din Corint. L-a căutat și l-a aflat, iar în persoana acestuia a descoperit un părinte duhovnicesc și un sfetnic luminat. Împreună cu acesta și cu sihastrul Silvestru din Cezareea, Nicolae a înțeles cât de urgentă era nevoia de a traduce și tipări cărțile Tradiției Ortodoxe. Cu binecuvântare și recomandare, în anul 1775, a intrat în Mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte Athos, unde a fost tuns în monahism cu numele de Nicodim.
Ascultările de secretar și citeț, precum și supunerea și râvna cu care le împlinea, l-au făcut repede iubit și respectat de toți. După doar doi ani, Sfântul Macarie i-a încredințat o misiune monumentală: să corecteze și să pregătească pentru tipar Filocalia, culegerea scrierilor celor mai adânci Părinți ai isihasmului. Lucrarea aceasta, o adevărată „enciclopedie ortodoxă a rugăciunii”, avea să lumineze veacuri întregi.
Sihăstria și lucrările sale nemuritoare
Retras în singurătatea chiliei de la Karyes și mai apoi la Capsala, Nicodim a lucrat neîncetat la redactarea și completarea unor opere care au devenit pietre de temelie ale spiritualității ortodoxe.
Dintre acestea, amintim:
- Everghetinosul, o antologie patristică de învățături duhovnicești;
- Tratatul despre deasa împărtășire, care subliniază necesitatea comuniunii frecvente cu Trupul și Sângele Domnului;
- Paza celor cinci simțuri, scris în insula pustie Skyropoula, o lucrare care sintetizează întreaga teologie ascetică a Părinților;
- Pidalionul, „Cârma Bisericii”, un ghid complet al Sfintelor Canoane, cu explicații patristice și aplicații practice;
- Manualul Duhovnicului, folosit și astăzi în Biserica Greacă;
- Războiul nevăzut, adaptare profund ortodoxă după cartea lui Scupoli;
- Hristoitia, despre virtuțile vieții creștine în lume;
- Noul martirologiu, cu viețile noilor martiri din perioada ocupației otomane.
Nicodim nu a fost doar un simplu traducător, ci un teolog profund care reinterpreta, explica și adăuga note din bogăția Sfinților Părinți. Prin această lucrare neobosită, el a devenit un adevărat reformator duhovnicesc al Ortodoxiei.
Dragostea pentru Rugăciunea lui Iisus
Centrul vieții sale monahale a fost Rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” El a arătat că nu doar călugării, ci și mirenii sunt chemați să trăiască această unire cu Dumnezeu. Dorind să-l cunoască pe Sfântul Paisie de la Neamț, marele stareț moldovean care revigorase viața isihastă în Moldova, Nicodim a pornit spre el, dar providența divină i-a zădărnicit planul. Rămâne însă în Muntele Athos, unde continuă cu și mai multă râvnă lucrarea sa.
Viața de smerenie și ultimele clipe
Sfântul Nicodim trăia în sărăcie extremă: mânca puțin, dormea puțin, nu se despărțea de cărțile sale nici ziua, nici noaptea. Slujbele, posturile, metaniile, tăcerea și neîncetata chemare a Numelui Domnului Iisus Hristos i-au transformat inima într-un altar al harului.
Cu toate acestea, pe la vârsta de 57 de ani, trupul său, epuizat de nevoințe și de munca asiduă a scrisului, a început să cedeze. Cu o smerenie adâncă, se spovedește, se împărtășește, își ia rămas bun de la părinții duhovnicești cerându-le rugăciune și iertare. La 14 iulie 1809, în zori, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, iar Sfântul Munte Athosul și întreaga Ortodoxie au plâns pierderea acestui mare luminător al credinței.
Moștenirea sa nemuritoare
Sfântul Nicodim Aghioritul a fost canonizat în mod oficial de Patriarhia Ecumenică în anul 1955. Moștenirea sa este de neprețuit: nu doar pentru că a tradus și comentat operele fundamentale ale Ortodoxiei, ci pentru că a trăit cu intensitate fiecare cuvânt scris, devenind el însuși o carte vie. El a fost un trăitor al tainelor lui Dumnezeu și un dascăl desăvârșit al rugăciunii inimii.
Prin lucrările sale, a redeschis pentru Biserică comoara spirituală a Filocaliei, a înnoit viața duhovnicească a monahismului și a mirenilor, a apărat Tradiția patristică și a arătat că Ortodoxia este o cale vie, profundă și actuală, în orice veac.
Troparul Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul
Glas 1
Săltaţi şi vă veseliţi, popoare, că, iată, în prisosul bucuriei se arată astăzi pârga cea sfântă a Athosului, folositorul şi mângâietorul nostru, blândul Nicodim. Căci prin râvna cea după Hristos Biserica o a luminat, îndreptând cele stricate şi părăsite prin nebăgare de seamă şi trecerea cu vederea, iar acum înaintea Sfintei Treimi neîncetat se roagă pentru sufletele noastre.