În fiecare an, la data de 27 octombrie, Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sfântul Cuvios Nestor Cronicarul, monahul înțelept și smerit al Lavrei Peșterilor din Kiev, care a dăruit lumii una dintre cele mai de preț comori ale culturii și spiritualității ortodoxe slave, prima cronică a poporului rus.
Prin scrisul său luminat de Duhul Sfânt, Nestor a așezat în rânduială evenimentele vremii sale, a consemnat începuturile monahismului rus și a lăsat mărturii vii despre sfințenia celor ce au aprins flacăra credinței în ținuturile de la răsărit.
Originea și chemarea monahală
Sfântul Cuvios Nestor s-a născut la Kiev, în jurul anului 1050, într-o vreme când poporul rus abia își înfiripa viața creștină, după botezul cneazului Vladimir și al întregii sale țări. Încă din tinerețe, Nestor s-a arătat aplecat spre învățătură, având mintea ascuțită și dorință arzătoare de a înțelege tainele credinței. La vârsta de numai șaptesprezece ani, a părăsit lumea și s-a îndreptat către Sfânta Mănăstire Pecerska din Kiev, locul unde începuse să înflorească viața monahală după rânduielile athonite.
Pe atunci, Cuviosul Antonie, întemeietorul Lavrei, se retrăsese la liniște într-o peșteră, iar Cuviosul Teodosie ridica mănăstirea și rânduia obștea cu dreaptă chivernisire. Nestor, tânăr fiind, nu era încă monah, dar trăia alături de frați, deprinzându-se cu osteneala și cu rugăciunea. A învățat curăția trupului și a sufletului, sărăcia de bunăvoie, smerenia adâncă, ascultarea fără împotrivire și rugăciunea neîncetată. În toate urma cu râvnă pilda celor doi mari luminători ai Rusiei – Antonie și Teodosie –, pe care îi numea „izvoare de viață duhovnicească”.
Ucenicul celor doi sfinți
Cuviosul Nestor nu s-a mărginit la învățătură și citire, ci s-a făcut următor vieții sfinților săi părinți. El însuși mărturisește în scrierile sale că privea către Antonie și Teodosie „precum pruncul privește la laptele maicii sale”, adăpându-se din râurile de înțelepciune care izvorau din viața lor sfântă.
După adormirea Cuvioșilor Antonie și Teodosie, tânărul Nestor s-a dovedit vrednic de viața monahală. De la Cuviosul Ștefan, egumenul mănăstirii, a primit tunderea în monahism și a fost hirotonit mai apoi diacon, slujind cu credință și cu inimă curată în biserica Lavrei. Îndoită harismă a primit: chipul îngeresc al călugăriei și slujirea sfântă a diaconiei.
Omul scrisului și al smereniei
Cuviosul Nestor a fost unul dintre acei oameni rari prin care Dumnezeu dăruiește lumii înțelepciune și memorie. El însuși înțelegea adânc rostul scrisului: „Toate lucrurile, dacă nu vor fi însemnate prin scris, cad în uitare și în neștiință.” Pentru Nestor, scrisul era o lucrare sfântă, o chemare de la Dumnezeu spre a face cunoscute neamului său minunile Domnului și faptele celor drepți.
De aceea, Nestor a devenit cronicarul neamului rus, adunând cu trudă mărturii, tradiții și întâmplări din trecut, pentru ca acestea să nu se piardă în negura vremii. În jurul anului 1080, a scris viața sfinților Boris și Gleb, primii mucenici ai Rusiei și viața Cuviosului Teodosie de la Pecerska. În toate aceste lucrări se simte nu doar mâna unui istoric, ci și inima unui sfânt: smerită, curată și plină de iubire pentru Dumnezeu.
Cronicarul se descria adesea pe sine cu cuvinte de o adâncă smerenie, spunând că este „om grosolan și neînvățat, plin de neputințe și nevrednic de slujirea ce o poartă”. Însă în spatele acestei autoironii se ascundea o inimă luminată de har. Căci Dumnezeu, Cel ce cercetează inimile, a binevoit să preamărească pe acest smerit monah, făcând din condeiul său o armă a adevărului și o fereastră deschisă către începuturile sfinte ale neamului său.
Martor al minunilor
În anul 1091, obștea de la Pecerska a hotărât să dezgroape sfintele moaște ale Cuviosului Teodosie, pentru a le muta din peștera unde fusese îngropat, în biserica mănăstirii. Cuviosul Nestor, plin de râvnă și ascultare, a fost rânduit printre frații care au săpat toată noaptea pentru a afla trupul neputrezit al marelui stareț. El a fost martor la minunea descoperirii sfintelor moaște și la semnele cerești care au însoțit acel moment.
Despre această întâmplare, Nestor scrie cu lacrimi și cutremur sfânt, arătând cum Dumnezeu a proslăvit pe cei ce s-au nevoit pentru El, iar prin ei a întărit credința poporului. Astfel, Cuviosul Nestor a fost nu doar cronicarul faptelor omenești, ci și mărturisitor al lucrării dumnezeiești în lume.
„Povestirea vremurilor de demult”, prima cronică rusă
În anul 1113, Nestor a scris cea mai cunoscută dintre lucrările sale, intitulată „Povestirea vremurilor de demult” (sau „Cronica de la Kiev”), care prezintă istoria Rusiei de la anul 850 până la 1110. Această cronică nu este doar o înșiruire de evenimente politice, ci o adevărată teologie a istoriei, în care se arată cum Dumnezeu lucrează prin oameni și prin neamuri pentru a-Și împlini planurile.
În rândurile sale, Nestor a consemnat cu evlavie nu doar întemeierea statului kievean, ci mai ales începuturile vieții duhovnicești: întemeierea mănăstirilor, lucrarea sfinților, minunile și pătimirile celor care au sfințit pământul rus prin rugăciune și nevoință. El a fost primul care a așezat în scris chipurile Cuvioșilor Antonie și Teodosie, descriindu-le viața ca pe o „icoană a desăvârșirii monahale”.
Lucrarea lui Nestor a devenit temelia istoriografiei ruse, fiind prețuită nu doar ca document, ci ca operă de inspirație divină. Prin ea, Biserica și poporul au înțeles că memoria neamului este o datorie sfântă, iar istoria, o oglindă a lucrării lui Dumnezeu în lume.
Virtuțile și nevoințele Cuviosului Nestor
Pe lângă darul scrisului, Sfântul Nestor s-a remarcat prin nevoință, rugăciune și smerenie. Era un om al liniștii, iubitor de tăcere și de citire duhovnicească. Postea mult, priveghea nopțile, se socotea pe sine nevrednic și se nevoia cu lacrimi pentru iertarea păcatelor sale.
Frații din mănăstire mărturiseau că Nestor era „blând ca mielul, ascultător ca un prunc și harnic ca o albină în lucrarea Domnului”. În toată viața sa a evitat lauda omenească, dorind doar ca scrierile sale să fie spre slava lui Dumnezeu și spre folosul celor ce vor veni după el.
Adormirea și cinstirea sa
După o viață plină de osteneli și de rod duhovnicesc, Cuviosul Nestor și-a dat sufletul în mâinile Domnului la 27 octombrie 1114. Moaștele sale, descoperite mai târziu în Lavra Pecerska, s-au arătat făcătoare de minuni, spre mângâierea celor ce îl cinstesc cu credință.
Biserica l-a înscris între sfinți, cinstindu-l ca pe unul ce a unit cuvântul scris cu fapta vie, ca pe un „scrib al Duhului Sfânt” și „părinte al istoriei duhovnicești”. În Lavra Pecerska, mormântul său se află în Peșterile de Jos, aproape de cei pe care i-a iubit și i-a slăvit în scrierile sale: Antonie și Teodosie.
Moștenirea duhovnicească
Prin lucrarea și viața sa, Sfântul Cuvios Nestor a arătat că memoria sfințeniei este o formă de mărturisire. El a înțeles că fără scris, faptele bune ale sfinților ar fi uitate, iar credința poporului s-ar stinge. De aceea, Dumnezeu i-a dat harul de a așeza în cuvinte istoria mântuirii unui neam, pentru ca cei de după el să-și cunoască rădăcinile și să urmeze calea virtuții.
Nestor nu a scris din slavă omenească, ci din dragoste pentru adevăr. Cronica lui nu este o laudă a oamenilor, ci o laudă adusă lui Dumnezeu, Care ridică din smerenie pe cei ce Îl iubesc. În el s-au împletit înțelepciunea istorică și râvna monahală, cultura și sfințenia, cercetarea și rugăciunea.
Astăzi, Sfântul Nestor Cronicarul este ocrotitorul celor ce se ostenesc cu scrisul, al istoricilor și al cercetătorilor care caută adevărul cu inimă curată. Biserica îl cinstește ca pe un părinte al culturii creștine slave și ca pe un mărturisitor al lucrării Duhului Sfânt în istorie.
Sfântul Cuvios Nestor rămâne pentru toți creștinii un model al smereniei luminate
Scrisul său nu a fost simplă istorie, ci o rugăciune în cuvinte, o jertfă de mulțumire pentru darurile lui Dumnezeu revărsate asupra poporului său.
Fie ca, prin rugăciunile Sfântului Cuvios Nestor Cronicarul, să învățăm și noi a prețui faptele bune, a păstra vie amintirea sfinților și a scrie, fiecare în inima sa, o pagină de lumină în „cartea vieții” veșnice.