În veacul al XIV-lea, când lumea bizantină era încercată de frământări, iar Sfântul Munte Athos strălucea ca o făclie a liniștii, Dumnezeu a ridicat un nevoitor cu totul neobișnuit: pe Sfântul Cuvios Maxim Kavsokalivitul.
Din pruncie, dar al lui Dumnezeu
Cuviosul Maxim a trăit în jurul anului 1320 și era din Lampsac, născut din părinți de neam bun, binecredincioși și îmbunătățiți. Neavând copii, aceștia se rugau neîncetat cu lacrimi, iar Dumnezeu le-a dăruit un fiu, pe care la Botez l-au numit Manuil. Considerându-l dar ceresc, l-au crescut cu grijă și l-au învățat sfintele cărți.
De tânăr, Manuil a fost dus în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Acolo cânta cu glas dulce și se ruga cu multă umilință, cerând Maicii Domnului mântuirea sufletului său. Ca un „alt Samuil”, nu avea cugete copilărești, ci minte bărbătească încă din începutul vârstei: căuta bătrâni cuvioși din apropiere, asculta sfătuiri folositoare și îi slujea, pe cât îi îngăduia ascultarea față de părinți.
Dumnezeiescul dor crescând în inima lui, tânărul începea să arate, fără zgomot, o uimitoare milostivire: se dezbrăca de hainele lui și le dădea săracilor, tremurând el însuși de frig; pe ascuns dădea pâine celor flămânzi. Ca să-și ascundă faptele, se prefăcea uneori nebun înaintea părinților și a rudeniilor, dar virtutea nu se putea tăinui.
Fuga din lume și începutul vieții monahale
Părinții, uitând că îl dăruiseră lui Dumnezeu, se pregăteau să-l însoare, dorind să-l aibă aproape. Însă Manuil, hrănind gânduri dumnezeiești, la 17 ani a părăsit lumea și a plecat în muntele numit Ganu. Acolo s-a îmbrăcat în chip monahicesc și a primit numele Maxim, punându-se sub povățuirea unui bătrân iscusit, Marcu.
În post, priveghere, rugăciune, culcare pe jos și defăimarea trupului, se arăta vrednic și iubit de toți; totuși, chiar starețul îl certa pentru asprimea peste măsură. După adormirea bătrânului Marcu, Maxim a cutreierat Macedonia și munții din jur, căutând un alt povățuitor asemenea, iar Dumnezeu i-a împlinit dorința: în Muntele Papichiu a aflat bărbați sfinți, trăitori prin peșteri și locuri pustii, fără altă avuție decât rasele lor vechi.
Petrecând cu ei, a adunat în sine fapte bune „precum ceara moale primește chipurile peceților”.
Constantinopolul și „nebunia pentru Hristos”
Mai târziu, ajungând la Constantinopol, s-a închinat în biserici și la sfinte moaște, alergând îndeosebi la biserica Născătoarei de Dumnezeu, Odighitria, unde se făceau minuni. A petrecut o noapte întreagă în biserică, desculț, cu capul descoperit, purtând doar o rasă de păr, încât tuturor li se părea nebun. Se prefăcea ca Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, ca slava oamenilor să nu-i clatine roadele.
Împăratul Andronic Paleologul a auzit despre el și l-a chemat la palat. Maxim a răspuns cu multe cuvinte din Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu și din Scriptură. Deși nu făcuse școli de gramatică, uimirea celor de față era mare. Când însă un logofăt l-a batjocorit, cuviosul a plecat, numindu-i deșerți, și nu s-a mai dus la curte.
La patriarhul Atanasie mergea însă adeseori, iar patriarhul îl numea „noul gură-de-aur” și ar fi voit să-l așeze în chinovia sa. Maxim nu a primit, rămânând în curțile bisericii din Vlaherne, în foame, sete, priveghere și rugăciune cu lacrimi, continuând prefacerea „nebuniei” pentru a fugi de lauda lumii.
Athosul și chemarea Maicii Domnului
După un timp a mers la Tesalonic, să se închine Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, apoi a plecat spre Sfântul Munte Athos, închinându-se la mănăstiri și ajungând, în cele din urmă, la Marea Lavră a Sfântului Atanasie. Citind viața Sfântului Atanasie și a Sfântului Petru Athonitul, s-a minunat de viața chinovicească a unuia și de liniștirea celuilalt. Părinții athoniți l-au sfătuit să înceapă cu ascultarea, punând temelie pe dumnezeiasca smerenie, apoi să se nevoiască în liniște.
În Lavră, Maxim a slujit la ascultările cele mai de jos, apoi a fost rânduit la strană. Cunoscând Psaltirea din tinerețe, cânta cu pricepere și lacrimi, înălțându-și mintea la Dumnezeu.
Mai presus de toate, însă, purta neîncetat rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, rar dar și greu de aflat la alții, care se mișca necontenit în inima lui.
În Duminica Sfinților Părinți de după Înălțare, i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu, având în brațe pe Domnul, și i-a zis să se suie deasupra Athonului, ca să ia darul Sfântului Duh. După această vedenie repetată, Maxim a părăsit Lavra și, după șapte zile, s-a suit pe creștetul muntelui, în Sâmbăta Cincizecimii. A rămas acolo trei zile și trei nopți, singur, în rugăciunea minții, încercat de năluciri: fulgere, trăsnete, glasuri sălbatice, tulburări, mulțimi închipuite care ar fi voit să-l alunge. El nu s-a temut, ci s-a ținut de rugăciune.
Maica Domnului i s-a arătat iarăși cu multă mărire, ca o împărăteasă, înconjurată de tineri, ținând pe Fiul ei. I-a dăruit „dar asupra diavolilor” și i-a poruncit să locuiască în Athos, ca povățuitor al multora. I s-a dat și pâine cerească; iar după ce a gustat, l-a înconjurat lumină dumnezeiască și a auzit laudă îngerească. A rămas apoi bună mireasmă în vârf, iar cuviosul cobora și urca iarăși, dorind arătarea, simțind însă de fiecare dată mireasma fără sațiu.
„Arzătorul de colibe” și școala smereniei
Coborând la poalele muntelui, a mărturisit un bătrân cele văzute, dar acesta l-a socotit amăgit. De atunci, mulți îl numeau „rătăcit” și îl goneau. Maxim a primit numele cu bucurie, ba se prefăcea rătăcit și nebun, ca să taie mândria și să păzească darul.
Neavând loc statornic, se muta din loc în loc, făcându-și colibe mici din iarbă și frunze, pe care după puțină vreme le ardea și pleca. De aici i s-a spus „Kavsokalivitul”, „arzător de colibe”. Iubea lipsa: nu avea sapă, traistă, masă, oală, făină, untdelemn, vin sau pâine. Desculț, fără a doua haină, răbda frigul iernii și arșița verii, ca o pasăre a cerului, trăind aproape fără de trup. Așa și-a răstignit trupul cu patimile și poftele.
Mai târziu, sfinți bătrâni, petrecând cu el, au cunoscut că nu era rătăcit, ci purtător al darului. Atunci nu l-au mai numit amăgit, ci „cinstitul Maxim” și „luminătorul cel prea strălucit”.
Întâlnirea cu Sfântul Grigorie Sinaitul și învățătura despre rugăciune
În acea vreme a venit în Athos Cuviosul Grigorie Sinaitul, dascăl al liniștii și rugăciunii, cunoscător al curselor diavolului. Auzind de Maxim, a dorit să-l vadă. După o căutare anevoioasă, Maxim a venit singur la cei trimiși, numindu-i pe fiecare pe nume și arătând lucruri pe care nu i le spusese nimeni.
În convorbirea tainică dintre cei doi, Maxim și-a mărturisit lucrarea: darul rugăciunii inimii primise, după fierbinte rugare la icoana Maicii Domnului, o „fierbințeală” care nu ardea, ci răcea și îndulcea, aducând umilință. De atunci mintea lui zicea neîncetat rugăciunea, iar inima se veselea în pomenirea lui Iisus și a Născătoarei de Dumnezeu.
Maxim a tâlcuit și o deosebire esențială: când vine darul Sfântului Duh, mintea se stăpânește de har și rugăciunea încetează, nu din uscăciune, ci din covârșirea lucrării dumnezeiești. A arătat semnele înșelării: tulburare, sălbăticire, trufie, frică, întunecare, năluciri roșietice, cuvinte hulitoare. Și semnele harului: adunarea minții, smerenia, pomenirea morții și a păcatelor, plânsul adevărat, blândețea inimii, roadele Duhului – bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, dragoste și celelalte.
Uimit, Grigorie l-a numit „înger pământesc” și l-a rugat să înceteze a-și mai arde coliba, să șadă într-un loc și să folosească pe mulți. Înduplecat de sfat, Maxim și-a găsit o peșteră și a făcut o îngrăditură smerită, din ramuri și buruieni, pe care nu a mai ars-o. Acolo și-a săpat și mormântul, plângând zilnic la Utrenie și alcătuind imnuri de tânguire.
Daruri, minuni și mustrări spre îndreptare
În ultimii ani, puterea lui Dumnezeu îl acoperea vădit. Diavolii îl războiau, dar erau alungați ca fumul de rugăciunea lui. Vindeca pe mulți numai cu cuvântul, izgonea duhuri necurate și îndemna la pocăință: să se ferească de vorbirea de rău, de nedreptate, de jurământ strâmb, de beție, de desfrânare; să postească, să dea milostenie și să se împărtășească cu Preacuratele Taine la praznice.
Cunoștea gânduri ascunse, prevestea primejdii, mustra neascultarea, deosebea rătăcirea de credința dreaptă și îi îndepărta pe eretici. A cunoscut mai înainte venirea împăraților Ioan VI Cantacuzino și Ioan V Paleologul și le-a prorocit cele ce aveau să li se întâmple, povățuindu-i la răbdare. Cantacuzino i-a vestit chiar schimbarea în monahism, trimițându-i în Constantinopol pâine uscată, ceapă și usturoi, hrană monahală care avea să-i devină realitate.
Se istorisește și despre „pâinea cerească” găsită în coliba lui, fără urmă de foc, caldă și cu bună mireasmă, din care a dat jumătate celor veniți, poruncindu-le să tacă cât va trăi. Altora le-a vestit furtuni înainte de a se arăta norii. Unui cărturar din Constantinopol i-a descoperit gândurile hulitoare și l-a îndreptat cu asprime părintească, arătând că darul Duhului este bogat și neînțeles și că luminarea vine prin liniște și rugăciune, nu prin trufia minții.
Adormirea și cinstirea sfântului
După ce a petrecut ani mulți în asprime, Cuviosul Maxim a vestit mai înainte adormirea sa. A murit la vârsta de 95 de ani, în ziua de 13 ianuarie, și a fost îngropat în mormântul săpat de el, aproape de coliba sa, nu cu mulțime și slavă, ci în taină, după porunca lui: să nu i se mute moaștele și să nu se ia părticele, ca să nu fie slăvit de oameni.
După adormire, părinții Athosului au plâns pierderea unui dascăl și luminător. Iar Dumnezeu a arătat că harul nu se desparte de sfinții Săi: s-au făcut vindecări, bună mireasmă a izvorât din țărâna mormântului, iar cei ce s-au apropiat cu credință au primit ajutor.
Troparul Sfântului Maxim Kavsokalivitul
Darul rugăciunii minţii primind de la Dătătoarea milostivirii, Ai purtat în cămara inimii pe Focul Cel nestins al iubirii, Sfinţit de roua Duhului, ai alergat pe pajiştea rugăciunii, Şi îmbrăcându-te cu smerenia, ai aflat plata nepătimirii, Părinte Cuvioase Maxim, ca unul ce stai înaintea Treimii, Roagă-te să ne luminăm noi cu darul înţelepciunii.
Condacul Sfântului Maxim Kavsokalivitul
În curgerile lacrimilor tale ai înecat pe vrăjmaşul mântuirii, Şi ai alergat cu dor spre lăcaşurile sfinţite ale Treimii, Văzând cuvioase, în oglinda Duhului tainele dumnezeieşti, Te-ai făcut luminător lumii şi stâlp al credinţei creştineşti.