„Fiind înăuntrul porților cerești, diavolii plângând, strigau: «A scăpat de noi, a scăpat!». Iar el cu mare glas le-a răspuns: «Cu adevărat am scăpat de meșteșugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind îngrădit».”
Acest cuvânt, rostit în ceasul trecerii sale, nu este o laudă de sine, ci pecetea unei vieți în care Domnul Iisus Hristos a fost totul: putere, pavăză, hrană, mângâiere, biruință. Așa se descoperă chipul Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul, „fericitul”, omul pustiei, învățătorul smereniei și al lacrimilor, părintele care a strâns în sine durerea lumii și a făcut din ea rugăciune.
Obârșia binecuvântării și chemarea din pruncie
Patria Cuviosului Macarie era Egiptul, iar satul său se numea Ptinapar. Părinții lui purtau nume care aminteau de începuturile credinței: Avraam, preotul, și Sara. Neroditori fiind, se depărtaseră de traiul însoțirii, însă rămăseseră uniți cu duhul, înfrumusețându-și viața prin înfrânare și post, rugăciuni, priveghere, milostenie și primirea străinilor.
Când o năvălire a barbarilor a lovit Egiptul și i-a sărăcit, ei cugetau să părăsească ținutul. Dar Dumnezeu a rânduit altfel: într-o noapte, tatăl a avut vedenie cu patriarhul Avraam, care l-a îndemnat să nu se depărteze de Egipt, ci să se mute în Ptinapar, făgăduindu-i binecuvântarea unui fiu.
Apoi, Avraam s-a îmbolnăvit greu și, în altă vedenie, îngerul Domnului l-a ridicat din pat, vindecându-l și vestind nașterea unui fiu numit „cu numele fericirii”, locaș al Sfântului Duh, care „îngerește pe pământ va viețui”. Așa s-a născut Macarie „fericitul” și a fost luminat prin Sfântul Botez.
Curăția inimii și lepădarea de lume
Crescând, Macarie a deprins dumnezeieștile cărți și a dorit să se însoțească nu cu mireasa pământească, ci cu „neîntinata mireasă”, viața cea fericită. Părinții însă l-au silit să primească nunta. Iar el, cu înțelepciune și frică de Dumnezeu, s-a prefăcut bolnav în noaptea nunții, păzindu-și curăția, rugându-se cu putere să se dezlege de viața lumească și să se facă monah.
Într-o călătorie la Muntele Nitriei, adormind lângă iezer, a văzut în vis un bărbat strălucitor care i-a zis: „Vezi, Macarie, aceste locuri pustii … se cade ție ca în aceste pustietăți să te sălășluiești”. La întoarcere, mireasa lui s-a îmbolnăvit și a murit în curăție. Atunci Macarie și-a adâncit gândul la moarte și la mântuirea sufletului.
După moartea părinților, rămas liber, a împărțit averea săracilor și s-a rugat să-i trimită Dumnezeu povățuitor. Și i-a venit în cale un monah bătrân, ascuns până atunci, care s-a arătat la biserică pentru împărtășirea cu Sfintele Taine. Macarie i-a descoperit „tainele inimii”, iar bătrânul l-a întărit în rugăciune, priveghere și post.
În noaptea aceea, o vedenie cu un sobor de monahi „cu chipuri albe și având aripi” l-a chemat la lucrarea poruncită de Dumnezeu. Astfel, tânărul a început viața monahicească, împletind coșnițe și înaintând „din zi în zi în legea Domnului”.
Răbdarea ocării și fuga de slava oamenilor
Cuviosul a gustat repede și amărăciunea nedreptății. A fost făcut cleric cu sila, apoi, căutând liniștea, s-a retras. Diavolul, „nesuferind a se vedea învins de monahul cel tânăr”, l-a luptat cu gânduri, năluciri și frici.
Neputând să-l clatine, a urzit o clevetire: o fecioară însărcinată a fost îndemnată să-l învinuiască pe Macarie. Satul s-a ridicat asupra lui cu batjocură cumplită, l-au bătut, l-au purtat prin sat cu vase sparte atârnate de grumaz, l-au făcut „necinstit” în ochii tuturor.
Iar Macarie, în loc să se apere cu strigăt, s-a apărat cu răbdare. Chiar a acceptat să trimită din lucrul mâinilor sale hrană celei care îl clevetise, zicând în sine: „Macarie, ai femeie și copii”. Când Dumnezeu a îngăduit ca femeia să nu poată naște până nu spune adevărul, satul a aflat nevinovăția lui.
Dar atunci, când oamenii erau gata să-l cinstească, Macarie a fugit noaptea, căci mai iubită îi era necinstea decât slava omenească. A mers în Nitria, apoi la Muntele Faran, la Sfântul Antonie cel Mare, făcându-se ucenicul lui și fiind numit de frați „tânăr bătrân”.
Lupta cu duhurile și biruința smereniei
Viața lui s-a arătat ca un război nevăzut. Diavolii veneau în cete, îl chemau la cântare mincinos, îl băteau, îl înspăimântau. Iar el striga: „Hristoase, ajută-mi!”.
Într-o întâlnire, diavolul i-a mărturisit: „Postești tu și eu nicidecum nu mănânc; priveghezi tu și eu deloc nu dorm; dar una este cu care mă biruiești pe mine … Smerenia ta.” În această mărturisire se află cheia întregii nevoințe macariane: nu asprimea în sine, ci inimă zdrobită, care se știe păzită numai „cu puterea Hristosului”.
Ajungând la 40 de ani, a primit darul tămăduirilor și al prorociei, stăpânire asupra duhurilor necurate și a fost hirotonit preot, povățuind pe părinții din schit. A tămăduit pe cei fermecați, pe cei răniți, pe cei îndrăciți, iar pe cei aflați în rătăcire i-a întors prin rugăciune și adevărul credinței.
Minunile sale nu erau spectacol, ci lucrare de milă. Pe o femeie căreia farmecele îi întunecaseră ochii celor din jur, făcându-i pe toți să o vadă ca pe un animal, a arătat-o iarăși femeie, spunând: „Voi singuri sunteți dobitoace, de vreme ce aveți ochi răi … ”.
A îndemnat-o la biserică și la împărtășire, arătând că neglijarea vieții duhovnicești slăbește zidul sufletului. A înviat morți: pentru a rușina eresul, pentru a salva o văduvă de robie, pentru a izbăvi un nevinovat de năpastă și, totuși, a refuzat să dea judecății pe vinovat, spunând că nu este lucrul lui.
Cuvinte scurte, viață adâncă
În Pateric, avva Macarie rămâne și ca un mare pedagog al inimii. Despre rugăciune spunea: nu cuvinte multe, ci: „Doamne, precum voiești și precum știi, miluiește-mă”.
Iar când vine războiul gândurilor: „Doamne miluiește”. Altădată, învăța prin pildă: să fii ca un mort nici ocara să nu te aprindă, nici lauda să te ridice. Și, cu o finețe duhovnicească rară, acoperea neputințele oamenilor, fără să le hrănească, dar nici să le zdrobească.
De aceea, un cuvânt bun, spus cu discernământ, l-a întors pe un slujitor idolesc: în timp ce un frate îl ocărâse și fusese bătut, Macarie i-a spus simplu: „Mântuiește-te, iubitorule de osteneală”. Cuvântul cel bun a înmuiat inima, iar omul a cerut botez și a devenit monah, „și mulți dintre elini s-au făcut creștini”.
Fericitul sfârșit și scăparea din meșteșugirile vrăjmașului
Cuviosul a trăit 97 de ani. Nu i-a fost ascuns sfârșitul: i s-au arătat Sfântul Antonie și Sfântul Pahomie, vestindu-i că peste nouă zile va trece la viața veșnică. În ziua hotărâtă, un heruvim cu mulțime de îngeri a venit să-i ia sufletul. El și-a ridicat ochii și mâinile și a rostit: „În mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu”.
Pe când era ridicat, diavolii strigau din văzduh: „O! de ce slavă te-ai învrednicit, Macarie”, iar el răspundea cu cutremur: „Încă mă tem, pentru că nu mă știu de am făcut vreun lucru bun”. Și când au urlat: „Cu adevărat ai scăpat de noi, Macarie”, el a zis: „Ba nu, căci îmi mai trebuie ceva ca să scap”.
Iar la porțile cerești, când ei au plâns: „A scăpat de noi!”, răspunsul lui a fost mărturisire de credință: „Cu adevărat am scăpat de meșteșugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind îngrădit”.
Smerenie, rugăciune și adevăr, moștenirea Cuviosului Macarie
Aici se încheie viața unui om care a fugit de slava oamenilor și a căutat slava lui Dumnezeu; care a îndurat ocara fără să urască, a vindecat fără să se mândrească, a învățat fără să apese și a biruit fără să se creadă biruitor.
De la Sfântul Cuvios Macarie cel Mare rămâne nouă un drum simplu și greu: smerenie, rugăciune, lacrimi, răbdare, adevăr. Și, peste toate, nădejdea că scăparea de meșteșugirile vrăjmașului nu este lucrarea noastră, ci darul lui Hristos, „cu puterea” Căruia suntem îngrădiți. Amin.
Troparul Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul
Glasul 1
Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Macarie. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Condacul Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul
Glasul 1
Ceata îngerească…
Viaţă fericită ducând în lume, te-ai învrednicit a te sălăşlui în pământul celor blânzi, împreună cu cetele fericiţilor, Sfinte Macarie, purtătorule de Dumnezeu; şi locuind în pustiu, ca într-o cetate, ai primit de la Dumnezeu harul minunilor. Pentru aceasta te cinstim.