Sfântul Cuvios Luca din Elada este o luminare a Bisericii, care arată prin viața sa că sfințenia este lucrare vie a harului în om.
Nevoitor al postului și al rugăciunii, iubitor al milosteniei și al smereniei, el a trăit ca un adevărat rob al lui Hristos, dorind din tinerețe liniștea monahicească. Pomenirea sa se face la data de 7 februarie, ziua mutării sale la Domnul.
Obârșia și copilăria plină de înfrânare
Sfântul Luca s-a născut în părțile Eladei, din părinți veniți din insula Eghina, aproape de marea Egee. Din pricina năvălirilor agarenilor, părinții săi, Ștefan și Eufrosina, și-au părăsit patria și s-au așezat într-un sat din părțile Fochidei, numit Salon, zis și Castoria.
Încă din copilărie, Luca nu arăta nimic copilăresc: iubea tăcerea, liniștea și rânduiala cinstită. Minunată era înfrânarea lui: nu gusta carne, nici lapte, brânză sau ouă, ba nici mere și alte roade atât de dorite de copii. Se hrănea cu pâine de orz, apă și verdețuri, iar miercurea și vinerea postea până la apusul soarelui. Și mai uimitor este că nu avea învățător care să-l fi deprins la asemenea nevoință; singur era povățuit de harul lui Dumnezeu și sporea din zi în zi, fugind de îmbuibare și iubind postul, ostenelile și lipsa celor de nevoie.
Părinții se minunau și, ca să-l încerce, i-au pus înainte pește fiert împreună cu carne, fără să-i spună. Luca a început să mănânce, dar, simțind gustul, s-a mâhnit ca și cum ar fi făcut o mare fărădelege. A plâns, nu a mai vrut nici pâine și a petrecut trei zile în tânguire și foame. Atunci părinții au înțeles că hotărârea lui nu era copilărească, ci lucrare dumnezeiască, și l-au lăsat să viețuiască după voia sa.
Ascultare, milostenie și binecuvântarea lui Dumnezeu
Deși aspru cu sine, Luca era ascultător și harnic în cele ale casei: păștea oile ca Abel și Moise, lucra pământul, împlinea slujbe, ostenindu-și trupul tânăr.
Însă în milostenie se întrecea pe sine: hrana pe care o lua la lucru o împărțea săracilor și rămânea flămând; hainele și le dădea cu dragoste, întorcându-se de multe ori gol acasă. Pentru aceasta era dojenit, mustrat și chiar bătut, dar el socotea goliciunea pentru săraci ca pe o porfiră împărătească, iar necinstea ca pe o laudă, sârguindu-se și mai mult la facerea de bine.
Odată, mergând să semene grâu, a întâlnit săraci și le-a împărțit grâul, lăsând puțin pentru semănat. Domnul a răsplătit însutit: acele semințe puține au fost binecuvântate și holdele s-au îmbelșugat neobișnuit, astfel încât la seceriș s-a adunat mai mult grâu decât în anii trecuți.
După moartea tatălui său, Luca s-a aplecat și mai mult spre rugăciune și gândirea la Dumnezeu. Atât de mult a sporit, încât, ridicându-și mintea spre Domnul, se ridica și cu trupul de la pământ. Maica sa, Eufrosina, l-a văzut de două-trei ori, în taină, stând în rugăciune și fiind ridicat în văzduh.
Dorul de monahism și întoarcerea prin ascultare
De mult își dorea să lase lumea și să se ducă la nevoința monahicească. Plecând în taină, a fost prins pe drum de ostași care îl socoteau rob fugar, fiind îmbrăcat sărăcăcios. El le spunea: „Sunt rob al lui Hristos”, dar ei nu credeau, l-au bătut și l-au închis. În cele din urmă a fost cunoscut de oameni care au mărturisit despre el și a fost eliberat, întorcându-se acasă, unde a răbdat iarăși ocări.
Pronia lui Dumnezeu a rânduit să vină în sat doi monahi din Roma veche. Luca, aprinzându-se de dor, i-a rugat să-l ia cu ei. Deși se temeau pentru tinerețea lui (avea abia 17 ani) și pentru supărarea părinților, l-au luat în taină.
Ajungând la Atena, într-o mănăstire a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, monahii l-au lăsat în grija egumenului, socotind că aici își va împlini dorirea. Luca își tăinuia neamul și patria, ca să nu fie aflat.
Dar maica lui plângea amar, rugându-se lui Dumnezeu cu durere de văduvă. Domnul a ascultat-o: egumenul a văzut în vis, trei nopți la rând, pe femeia aceea cerându-și fiul. Înfricoșat, l-a chemat pe Luca și i-a poruncit să se întoarcă la maica sa.
Luca a plecat cu lacrimi și ascultare; ajuns acasă, maica a mulțumit lui Dumnezeu. A rămas cu ea patru luni, slujindu-i ca fiu, apoi, cu binecuvântarea ei, a plecat din nou, căci ea înțelegea acum că se cuvine să cinstească pe Dumnezeu mai mult decât pe părinți.
Pustnicia, rugăciunea neîncetată și bunătatea față de făpturi
Sfântul Luca s-a așezat la muntele Ioanipetra, lângă mare, aproape de biserica Sfinților Doctori fără-de-arginți Cosma și Damian, făcându-și o chilie mică. Acolo s-a nevoit cu privegheri și postiri, iar rugăciunea lui era neîncetată.
Un ucenic se îndoia, socotind că bătrânul doarme și lenevește; dar, stând o noapte la ușă, l-a auzit plecând genunchii, lovindu-se cu capul de pământ la fiecare închinăciune și strigând cu căldură: „Doamne miluiește”, până în zorii dimineții. Ucenicul s-a căit și a mărturisit apoi tuturor această nevoință.
Ziua își ostenea trupul: își făcuse o grădină, nu pentru câștig, ci pentru osteneală. Rodurile le împărțea celor ce veneau, iar uneori ducea în taină o coșniță mare la țarinile străine, hrănind pe alții și rămânând flămând. Când cerbii îi stricau grădina, s-a mâhnit și a poruncit unuia dintre ei să nu treacă; cerbul a căzut la pământ. Vânătorii au venit să-l ia, dar sfântul i-a oprit, arătând milă. A făcut rugăciune și cerbul s-a ridicat sănătos și a plecat în pustie.
Dorind „chipul îngeresc” desăvârșit, s-a rugat lui Dumnezeu și, la vreme potrivită, doi monahi bătrâni l-au îmbrăcat în schima cea mare. Neavând cu ce să-i ospăteze, s-a rugat în inimă, și doi pești au sărit din mare la picioarele lor, ca hrană de drum. Din acel ceas a sporit și mai mult în asprimea vieții: pâine de orz, verdețuri crude, apă, somn puțin.
Își săpase o groapă în pământ ca un mormânt, spre pomenirea morții, și acolo se odihnea puțin, ridicându-se apoi la rugăciune cu cuvintele psalmistului.
Darul prorociei, al descoperirii și multele minuni
Vestea vieții lui s-a răspândit și mulți veneau la el. A arătat, prin rugăciune, locul unei comori ascunse, ca să se curme vrajba dintre doi frați. A biruit un război al gândurilor necurate, stând trei zile în rugăciune și lacrimi; apoi a văzut în vis un tânăr luminos, ca un înger, care i-a arătat izbăvirea de patimă, zicând: „Îndrăznește și nu te teme”.
A primit și darul mai-înainte-vederii: a descoperit păcatul unei ucideri ascunse, trimițând pe cel vinovat la preoți pentru pocăință; a mustrat cu blândețe pe cârmaciul care tăinuise peștele cel mai mare, asemenea lui Anania. A prorocit și năvălirea oștilor bulgărești, care s-a împlinit.
Din pricina războaielor, a pribegit: a stat zece ani lângă un stâlpnic din Patre, slujindu-i cu osârdie. Un preot care îl clevetea pe stâlpnic l-a lovit pe Luca, iar preotul a fost ajuns de pedeapsă, căzând în îndrăcire, spre înfricoșare și trezvie.
Întors la Ioanipetra, a arătat smerenie: nu primea aur, cerând doar rugăciuni și învățătură; însă, la sfatul episcopului, a primit puțin, ca să nu se oprească facerea de bine pentru săraci. La Duminica Floriilor urca pe munte cu crucea și cânta „Doamne miluiește”; o viperă l-a mușcat, dar el a vorbit cu blândețe făpturii și nu a pățit nimic.
În Corint, a descoperit hoțul aurului împărătesc, izbăvind pe mulți de torturi și aducând pace. La Teba, prin rugăciune, a ridicat de la moarte pe un copil, iar dimineața acesta era văzut călare, mergând la baie.
„Fugi de oameni și te vei mântui”, ultimele nevoințe și adormirea
Tulburat de mulțimea celor ce veneau, a cerut sfat și a primit răspunsul: „Fugi de oameni și te vei mântui”. S-a retras în locuri mai pustii: Calamie, apoi ostrovul Ampia, apoi Sotirie, unde s-a adunat obște mică și s-a zidit biserică în numele Sfintei Mucenițe Varvara. Acolo ajuta sufletește prin cuvânt și prin viață, iar trupește prin rugăciune: a tămăduit boli și a trimis ungere cu untdelemn sfânt pentru o femeie bolnavă, care s-a ridicat îndată.
Când i s-a apropiat sfârșitul, a mers să-și ia rămas bun de la părinții pustiei, cerând rugăciune. Bolind cu opt zile înainte, a poruncit mai întâi, din smerenie, ca trupul să-i fie aruncat în prăpastie; apoi a rânduit să fie îngropat în locul unde zăcea, arătând că Dumnezeu va preamări acel loc. La apusul soarelui, în data de 7 februarie, și-a ridicat ochii și a rostit: „În mâinile Tale, Doamne, dau duhul meu”, adormind în pace.
După moarte, popor mult s-a adunat, iar după șase luni, un monah, Cosma famenul, a fost povățuit prin vis să vină la mormânt. Moaștele cuviosului au fost aflate nestricate, iar din ele a izvorât mir cu bună mireasmă; șchiopii se vindecau, orbii se luminau, leproșii se curățeau, demonii se goneau.
Viața Sfântului Cuvios Luca din Elada ne pune înainte trei lucruri care nu îmbătrânesc niciodată: înfrânarea care curățește mintea, milostenia care lărgește inima și rugăciunea care unește omul cu Dumnezeu
El ne arată că ascultarea nu rupe dorul de sfințenie, ci îl curățește, că fuga de slavă omenească păzește darul, și că adevărata putere a sfinților nu este a lor, ci a lui Hristos, Care lucrează în cei smeriți.
Să cerem, așadar, ca prin rugăciunile Sfântului Cuvios Luca din Elada, Domnul să ne dăruiască pocăință, inimă milostivă și statornicie în rugăciune, ca să ne apropiem și noi de viața cea fără de moarte, întru slava Preasfintei Treimi. Amin.
Troparul Sfântului Cuvios Luca din Elada
Glasul 8
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Luca, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Cuvios Luca din Elada
Glasul 8
Apărătoare Doamnă…
Dumnezeu, Cel Ce te-a ales pe tine mai înainte de a fi zidit, spre plăcerea Sa, cu judecăţile pe care le ştie, primindu-te, din pântece te-a sfinţit şi a Sa slugă pe tine te-a arătat, îndreptând paşii tăi, Preacuvioase Luca, ca un Iubitor de oameni; Aceluia acum Îi stai înainte bucurându-te.