În calendarul Bisericii Ortodoxe, pomenirea Sfântului Cuvios Luca cel Nou Stâlpnicul reprezintă o chemare tainică la contemplarea unei vieți în care omul, ridicându-se deasupra lumii, se apropie de Dumnezeu printr-o nevoință aspră, neîntreruptă și plină de rugăciune.
Originile și contextul istoric
Sfântul Luca cel Nou s-a născut în părțile Răsăritului, în Asia Mică (Anatolia), fiind rodul unei familii binecredincioase. Părinții săi, Hristofor și Calia, i-au sădit încă din copilărie dragostea pentru Dumnezeu și râvna pentru viața curată. Epoca în care a trăit era una încărcată de frământări istorice, marcată de războaie, răscoale și tensiuni între Imperiul Bizantin și popoarele vecine.
Sfântul a viețuit în vremea împăraților Roman cel Bătrân (Romano I Lecapenos) și Constantin al VII-lea Porfirogenetul, ginerele acestuia, fiul marelui împărat Leon cel Înțelept. În același timp, Patriarhul Teofilact, fiul împăratului Roman, păstorea Biserica Constantinopolului. Această perioadă de renaștere administrativă și culturală a Imperiului a fost însoțită de mari lupte militare, în special cele împotriva bulgarilor.
Participarea la război și începutul chemării monahale
Tânărul Luca fusese chemat la oaste odată cu mulți alți soldați, într-o campanie grea împotriva bulgarilor. Războiul a fost unul dintre cele mai crâncene ale epocii, în care mii de oameni au căzut sub sabie, iar câmpurile de luptă deveneau adevărate mărturii ale morții și ale zădărniciei lumii.
Sfântul Luca a scăpat ca prin minune din această confruntare. A fost martorul morții multor camarazi, iar izbăvirea lui a văzut-o ca pe o intervenție directă a lui Dumnezeu. În inima sa s-a aprins o mare pocăință și o dorință arzătoare de a se lepăda de viața lumească și de a se închina cu totul lui Hristos.
Astfel, întorcându-se din război, a hotărât să părăsească deșertăciunea acestei lumi și să îmbrățișeze viața monahală. Această hotărâre, luată în urma unei experiențe apropiate de moarte, l-a introdus într-o cale duhovnicească pe care avea să o urmeze cu o statornicie și o nevoință uimitoare.
Intrarea în monahism și începutul nevoințelor
Sfântul Luca s-a făcut călugăr, iar sporirea sa în nevoințele pustnicești a fost atât de mare, încât a atras atenția părinților duhovnicești ai vremii. Pășind cu hotărâre pe calea ascultării, a rugăciunii și a smereniei, el și-a format un caracter monahal în care blândețea se împletea cu o asprime neobișnuită față de sine.
Văzând râvna și curăția vieții sale, părinții l-au învrednicit cu treapta preoției. Dar, în loc să își ușureze nevoința, Sfântul Luca a sporit lupta duhovnicească. Pentru a-și înfrânge patimile și orice pornire trupească, s-a încins cu lanțuri de fier, purtate sub haine, și a postit cu asprime, mâncând doar o dată pe săptămână, după șase zile de post.
Această disciplină a trupului era însoțită de o mare smerenie a sufletului și de rugăciune neîncetată. El nu căuta slava lumii, ci doar împărtășirea cu Dumnezeu și curățirea lăuntrică.
Nevoința stâlpnicească, urcuș către cer
Viața Sfântului Luca s-a desfășurat în mai multe locuri de nevoință: muntele Olimp din Bitinia, Constantinopolul și, în cele din urmă, Calcedonul. Aici, în apropierea marilor centre ale spiritualității răsăritene, s-a dedicat unei forme de ascetism aparte, stâlpnicia.
Această nevoință presupune ca monahul să trăiască ani îndelungați pe un stâlp înalt, departe de lumea oamenilor, dedicându-se rugăciunii și contemplării, suportând asprimea vânturilor, arșița verii și frigul iernii.
Sfântul Luca s-a suit mai întâi pe un stâlp timp de trei ani, pregătindu-se astfel pentru o nevoință și mai mare. Ulterior, stabilindu-se la Calcedon, a petrecut 45 de ani pe un stâlp, într-o răbdare neclintită, asemenea celor mai mari sfinți stâlpnici din istorie, dintre care cel mai cunoscut este Sfântul Simeon Stâlpnicul.
În acești ani, Sfântul Luca a curățit inima sa de toate patimile și gândurile necurate, ajungând la o pace duhovnicească și la o luminare ce nu pot fi atinse decât printr-o asemenea nevoință extremă. El a devenit un adevărat far spiritual pentru cei din jur, iar oamenii veneau cu zecile și sutele să primească binecuvântare, sfat sau vindecare.
Darul facerii de minuni
Rugăciunea neîncetată și curăția inimii i-au adus Sfântului Luca darul facerii de minuni. Numeroase vindecări trupești și sufletești s-au săvârșit prin rugăciunile sale. Cei suferinzi se apropiau de stâlpul său cu credință, iar sfântul, deși înălțat fizic deasupra tuturor, rămânea cu inima smerită, rugându-se pentru fiecare.
Se spune că Dumnezeu lucra prin el în chip vădit, iar minunile au făcut ca faima lui să se răspândească atât în Constantinopol, cât și în regiunile învecinate. Împărați, dregători, soldați, oameni simpli și pelerini veneau să îl vadă, cuprinși de dorința de a asculta cuvintele unui om care trăia la hotarul dintre pământ și cer.
Rodirea duhovnicească a unei vieți de nevoință
Nevoința sa nu era o simplă asprime trupească, ci o adevărată lucrare duhovnicească, prin care trupul era supus sufletului, iar sufletul se înălța către Dumnezeu. Postul, privegherea, lanțurile de fier și izolarea de lume făceau parte dintr-o disciplină ascetică menită să dezrădăcineze patimile și să conducă la sfințenie.
În cei 45 de ani petrecuți pe stâlp, Sfântul Luca a arătat lumii ce înseamnă statornicia în bine, credința neclintită și dăruirea totală lui Dumnezeu. El nu s-a lăsat clătinat nici de ispite, nici de încercări, nici de greutățile trupești care însoțeau o astfel de nevoință.
Astfel, viața lui era o mărturie pentru contemporani, iar cuvântul său avea putere, pentru că provenea dintr-un izvor curat: propria viețuire în Hristos.
Săvârșirea către Domnul
După o viață lungă și încărcată de lupte duhovnicești, Sfântul Luca cel Nou și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu între anii 970 și 980. Plecarea sa din această lume a fost privită ca adormirea unui om plăcut lui Dumnezeu, a unui luptător care și-a încheiat alergarea și a primit cununa nestricăciunii.
Trupul său a fost cinstit cu multă evlavie de monahii și credincioșii din Calcedon și Constantinopol, iar pomenirea lui s-a răspândit în întreaga lume ortodoxă ca a unui sfânt mare, smerit și plin de putere duhovnicească.
Moștenirea Sfântului Luca cel Nou
Viața Sfântului Luca Stâlpnicul cel Nou rămâne un exemplu luminos pentru toți cei care caută sfințenia. Ea ne arată că nevoința, sinceritatea inimii și răbdarea în încercări sunt căi sigure către Dumnezeu. Pentru lumea modernă, în care oboseala sufletească și risipirea gândurilor sunt la tot pasul, modelul său devine încă și mai necesar.
El ne învață:
- să nu deznădăjduim în fața încercărilor,
- să vedem în izbăvirile vieții lucrarea lui Dumnezeu,
- să căutăm pacea inimii,
- să ne ridicăm mintea și dorul către cele de sus.
De asemenea, exemplul său amintește că sfințenia nu este imposibilă, ci se dobândește prin multă osteneală, prin credință fierbinte și prin dorința de a trăi în voia lui Dumnezeu.
Sfântul Cuvios Luca cel Nou Stâlpnicul, în viața sa înaltă și în rugăciunea neîncetată, devine pentru noi un mijlocitor și un prieten în ceruri, un călăuzitor pe drumul mântuirii. Pomenirea lui este o chemare la înălțarea sufletului și la statornicia în credință, pentru ca și noi, asemenea lui, să putem spune că am urmat voia Domnului până la capăt.