Sfântul Cuvios Lazăr din Muntele Galisiei, numit de Biserică „făcător de minuni” și „stâlp al rugăciunii”, a fost unul dintre marii asceți ai secolului al XI-lea, lumină duhovnicească a Asiei Mici și pildă de nevoință pentru monahii de mai târziu. Viața sa, de la nașterea minunată până la sfârșitul plin de har, arată cum Dumnezeu slăvește pe cei ce se jertfesc Lui cu inimă curată.
Nașterea minunată și copilăria plină de har
Cuviosul Lazăr s-a născut în pământul Asiei Mici, într-un sat aproape de Magnezia, în jurul anului 1000, din părinți evlavioși, Nichita și Irina. Încă din clipa venirii sale pe lume, Dumnezeu a descoperit prin semne minunate că acest prunc va fi un ales al Său.
În casa părinților s-a arătat o lumină cerească, un nor strălucitor care a umplut încăperea, semn al harului dumnezeiesc ce avea să se odihnească peste viața lui.
Femeile aflate acolo, văzând acea strălucire neobișnuită, s-au înspăimântat și au ieșit afară, iar când s-au întors, au găsit pruncul stând drept pe picioare, cu fața spre răsărit și mâinile împreunate la piept în semnul crucii. Această vedenie minunată arăta încă de la început că Lazăr avea să devină „fiul luminii și al zilei”, cum îl numește tradiția.
De mic, copilul s-a arătat blând, milostiv și iubitor de săraci. Părinții, oameni cucernici, l-au dat la dascăl să învețe Sfintele Scripturi. În scurtă vreme, Lazăr a întrecut pe toți copiii prin istețime și râvnă. Deși era foarte tânăr, se scârbea de iubirea de argint, văzând la dascălul său pofta de câștig. Orice bănuț îi cădea în mână, îl dădea săracilor, iar pentru aceasta primea adesea mustrări și chiar bătăi. Însă răbdarea și iubirea lui pentru Hristos îi aduceau pace în suflet.
Dorul de Ierusalim și chemarea cerească
Ajungând la vârsta tinereții, Cuviosul Lazăr a simțit în inimă un dor dumnezeiesc: să meargă la Ierusalim și să se închine la Locurile Sfinte. Însă părinții, temându-se să nu-l piardă, l-au dus la o mănăstire numită Orovilor, aproape de casă, ca să-l țină acolo sub supravegherea monahilor. Dar focul credinței nu putea fi stins, iar tânărul Lazăr, cuprins de dragostea pentru Dumnezeu, a fugit într-o zi din mănăstire și a pornit pe calea Sfântului Oraș.
Trecând prin Hone, locul unde Sfântul Arhanghel Mihail făcuse minuni, s-a rugat în biserica lui cerându-i ajutor pentru călătorie. În Atalia, s-a întâmplat o primejdie mare: un monah viclean care călătorea cu el a voit să-l vândă saracinilor. Dar pronia divină a trimis un creștin care înțelegea limba lor și i-a descoperit tânărului planul. Lazăr a fugit și s-a adăpostit într-un munte apropiat, unde a fost primit de un ieromonah cu viață sfântă.
Acel bătrân, văzând în el chipul unui suflet ales, l-a sfătuit să nu se grăbească, ci să se nevoiască mai întâi în virtute, căci „cel ce urmează repede gândului său fără povățuire cade ușor în ispită”. Dar Lazăr, arzând de dorul Domnului, și-a continuat drumul până la Ierusalim.
Ucenicia în Mănăstirea Sfântului Sava
Ajuns la Sfintele Locuri, Cuviosul a vizitat toate locurile unde Mântuitorul a pătimit și a înviat. A fost primit de arhidiaconul Bisericii Învierii, care, cunoscându-i râvna, l-a trimis la Mănăstirea Sfântului Sava. Acolo, Lazăr a fost tuns în monahism și a început o viață de nevoință aspră și ascultare desăvârșită.
Prin smerenie, rugăciune și dragoste, el i-a întrecut pe toți frații în fapta bună. Egumenul mănăstirii, văzându-l înțelept și plin de Duh Sfânt, l-a trimis la patriarhul Ierusalimului, care l-a hirotonit preot.
Ani la rând, Lazăr s-a nevoit în tăcere, până ce a venit urgia agarenilor (turcilor), care au pustiit Palestina. Mănăstirea Sfântului Sava a fost distrusă, Biserica Sfântului Mormânt a fost batjocorită, iar crucea cea mare a fost sfărâmată. Văzând acestea, Cuviosul, împreună cu alți monahi, a hotărât să plece spre Roma.
Așezarea în Muntele Galisiei
În drumul său, ajungând la Efes, Lazăr s-a închinat la mormântul Sfântului Apostol Ioan Evanghelistul. Acolo a primit o vedenie cerească: a auzit un glas din înălțime care i-a spus să nu mai meargă la Roma, ci să se urce pe muntele Galisiei, aflat lângă Efes, un loc neumblat și aspru, potrivit pentru liniștea sufletului.
Supunându-se acestei descoperiri, Cuviosul s-a urcat pe munte și a ales viața de pustnic. Acolo s-a nevoit ca stâlpnic, petrecând zi și noapte în rugăciune, post și priveghere. Dracii îl ispiteau fără încetare, încercând să-l clatine prin vedenii înfricoșătoare, dar el îi biruia prin semnul Sfintei Cruci și prin chemarea necontenită a Numelui lui Iisus Hristos.
Stâlpul de foc și zidirea bisericii
Într-o noapte, pe când se ruga cu lacrimi, a văzut un stâlp de foc ridicându-se de la pământ până la cer, iar în jurul lui o mulțime de îngeri cântând: „Să învieze Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui”. În acel loc a zidit mai târziu o biserică închinată Învierii Domnului, pe locul unde se arătase temelia stâlpului de foc.
Împăratul Constantin Monomahul, auzind de nevoința și sfințenia lui Lazăr, i-a trimis daruri împărătești: aur, odoare sfinte, o Evanghelie împodobită cu aur, icoane și o bucată din Cinstitul Lemn al Crucii. De asemenea, i-a dăruit mănăstirii sate și metoace, arătând astfel mare cinstire pentru Cuviosul.
Darul prorociei și mulțimea ucenicilor
Prin post, rugăciune și nevoință, Cuviosul Lazăr s-a învrednicit de darul prorociei și al facerii de minuni. A vindecat bolnavi, a izgonit duhuri necurate și a mângâiat nenumărate suflete. Mulți veneau la el pentru sfat și binecuvântare, iar din ucenicii săi s-au ridicat peste nouă sute de monahi.
Când a ajuns la vârsta bătrâneților, a simțit apropierea sfârșitului și a cerut Maicii Domnului să-i mai dăruiască cincisprezece ani de viață pentru folosul ucenicilor săi. Cererea i-a fost împlinită, iar Cuviosul a trăit până la vârsta de 72 de ani, ajungând la „culmea virtuții”, cum mărturisește Sinaxarul.
Adormirea și cinstirea sa
După ce s-au împlinit cei cincisprezece ani, Sfântul Lazăr a fost înștiințat de înger despre sfârșitul său. Și-a adunat ucenicii, i-a binecuvântat și i-a îndemnat să rămână în dragostea lui Hristos. Apoi, în pace, și-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Ucenicii săi, plini de durere și de evlavie, i-au așezat sfintele moaște lângă stâlpul pe care se nevoise ani de zile, în partea dreaptă a bisericii „Sfânta Înviere”. Din ele a început să izvorască bună mireasmă și multe vindecări, semn al harului dumnezeiesc care se odihnea asupra sa.
Moștenirea duhovnicească
Sfântul Cuvios Lazăr din Muntele Galisiei a rămas în conștiința creștinătății răsăritene ca model al rugăciunii neîncetate și al biruinței asupra ispitelor. Viața lui ne amintește că lumina lui Dumnezeu nu se ascunde, ci strălucește în cei ce se nevoiesc cu credință.
El este chipul monahului adevărat: smerit, curat, răbdător și plin de dragoste. Prin rugăciunile sale, cei bolnavi găsesc alinare, cei ispitiți întărire, iar cei ce se roagă cu credință primesc pacea inimii.
Sfântul Lazăr s-a mutat la Domnul în anul 1053, fiind cinstit de Biserică în fiecare an la 7 noiembrie.
Astăzi, pilda vieții lui rămâne chemare la pocăință și credință statornică, iar rugăciunea sa ne aduce aminte că și în cele mai grele încercări, „lumina lui Hristos luminează tuturor”.
Condacul Sfântului Cuvios Lazăr din Muntele Galision
Glasul 8
Apărătoare Doamnă…
Cele mai presus de fire ale tale dureri, înţelepte şi nevoinţele înşişi îngerii văzându-le s-au înspăimântat, prin care ai luat de la Dumnezeu şi cunună. Ci, ca cel ce ai îndrăznire către Domnul, de toate primejdiile izbăveşte-ne, ca să strigăm: bucură-te, Cuvioase Părinte Lazăr, păstorul nostru.
Troparul Sfântului Cuvios Lazăr din Muntele Galision
Glasul 8
Cu rugăciunile cele cu priveghere, întru curgerile lacrimilor stâlpul ţi-ai udat şi cu suspinurile cele din adâncuri, spre însutite osteneli, l-ai făcut roditor. Şi ai fost păstor, tuturor dând iertare, Cuvioase Lazăr, părintele nostru, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.