Sfântul Cuvios Ioanichie cel Mare, mare luminător duhovnicesc al lumii ortodoxe, s-a născut în părțile Bitiniei, în satul numit Maricat, din părinți binecredincioși: tatăl său Miritrichie și mama sa Anastasia.
Încă din copilărie, fericitul Ioanichie a fost crescut în frica lui Dumnezeu și s-a arătat iubitor de curăție, smerenie și rugăciune. Deși nu a fost dat la învățătura cărților, Duhul Sfânt i-a luminat mintea și inima, încât a cunoscut adâncurile vieții duhovnicești mai bine decât cei învățați.
Copilăria plină de rugăciune
Fiind păstor de vite, după porunca părinților săi, Ioanichie se îndeletnicea cu rugăciunea și cu meditația la poruncile Domnului.
Se retrăgea adesea în locuri liniștite și se ruga ore întregi cu mare osârdie. Iar Dumnezeu, Care vede inimile celor smeriți, i-a dat harul Său încă din tinerețe: de fiecare dată când pleca la rugăciune, își însemna turma cu semnul Sfintei Cruci, și oile nu se împrăștiau, nici nu erau răpite de fiare, ci rămâneau la locul lor, păzite prin puterea harului. Astfel a crescut Ioanichie, învățând încă de tânăr taina credinței vii, că adevărata pază este cea a rugăciunii și a crucii.
Chemarea la oaste și încercarea credinței
Pe vremea împăratului Leon Isaurul și a fiului său, Constantin Copronim, mari prigonitori ai sfintelor icoane, s-a pornit o mare tulburare în Biserică. În acea vreme, împăratul a trimis oamenii săi prin tot imperiul ca să adune tineri viteji pentru oaste. Ioanichie, fiind voinic, frumos la stat și iscusit în arme, a fost luat și înscris între ostași.
În slujba ostășească, Ioanichie s-a arătat viteaz, drept și blând, iubitor de frați și plin de smerenie. Era iubit de toți camarazii săi, dar mai ales de Dumnezeu, pentru curăția inimii sale. Însă diavolul, pizmașul binelui, a semănat în sufletul lui ispita ereziei iconoclaste, care prigonea sfintele icoane.
Tânărul ostaș, neavând încă destulă lumină duhovnicească, a fost amăgit și s-a rătăcit o vreme, ajungând să nu mai cinstească icoanele lui Hristos și ale sfinților Săi.
Întoarcerea printr-o minune
Dar Dumnezeu, Care nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, l-a mântuit din acea rătăcire. Căci, într-o zi, trecând cu oastea pe lângă Muntele Olimpului, s-a întâlnit cu un monah pustnic, bărbat înainte-văzător. Acesta, fără să-l fi cunoscut vreodată, i-a strigat pe nume:
„O, fiule Ioanichie, dacă te numești creștin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sunt toate ostenelile tale, dacă nu ai credința cea dreaptă!”
Ioanichie, uimit că monahul îi știa numele și gândurile, a înțeles că Duhul Sfânt grăiește prin el. A căzut la pământ cu lacrimi, cerând iertare și făgăduind că se va îndrepta. Din acea clipă, s-a lepădat de rătăcire și a început să cinstească sfintele icoane cu mare evlavie, plângând neîncetat pentru greșeala sa.
Din ostaș lumesc, ostaș al Domnului Iisus Hristos
După douăzeci și patru de ani de slujbă în oaste, Ioanichie a părăsit cinstea și mărirea lumească, alegând viața monahală. A plecat la Muntele Olimpului, loc plin de nevoitori sfinți, și a intrat în obștea monahilor, dorind să înceapă războiul cel adevărat, nu împotriva trupului și sângelui, ci împotriva duhurilor răutății.
La început, nu știa carte, dar dorul lui de rugăciune era mare. A învățat să citească și să cânte psalmii, deprinzându-i cu mintea și cu inima. Învățase treizeci de psalmi, pe care îi cânta mereu, adăugând la fiecare stih cuvintele care i-au rămas ca o rugăciune vie:
„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt.”
Apoi a deprins întreaga Psaltire, iar cu timpul, rugăciunea lui a devenit neîncetată, ca o suflare de viață.
Nevoințele și darurile Sfântului
Sfântul Ioanichie s-a nevoit ani îndelungați în post și priveghere, locuind prin peșteri și păduri, schimbând adesea locul ca să-și afle liniștea desăvârșită. A viețuit doisprezece ani în pustnicie, după care s-a făcut monah în mănăstirea Erist, primind tunderea și făgăduințele sfinte.
Pentru nevoințele sale, Dumnezeu l-a învrednicit de mari daruri. Se ruga și plutea în văzduh, se ridica de la pământ în vremea rugăciunii, trecea râurile ca pe uscat, vindeca bolnavii și izgonea duhurile necurate. Avea putere asupra fiarelor, pe care le îmblânzea cu blândețea lui.
Dar mai presus de toate, Sfântul Ioanichie era plin de smerenie și milostivire. Faptele sale minunate se acopereau cu tăcerea, căci nu voia să fie slăvit de oameni.
Pilda milosteniei sfinte
Odată, trecând pe lângă o mănăstire de maici, a aflat o tânără călugăriță tulburată de patima trupului, care dorea să părăsească viața monahală. Maica ei, plângând, l-a rugat pe Sfânt să o ajute. Ioanichie, milostiv din fire, a zis către tânără: „Fiică, pune mâinile tale pe grumazul meu!”
Și s-a rugat cu lacrimi, cerând lui Dumnezeu ca patima ei să treacă asupra lui. În clipa aceea, fata s-a vindecat, iar Avva Ioanichie a simțit în trupul său cumplita ispită. Atunci, dorind mai curând moartea decât biruința patimii, s-a apropiat de un șarpe veninos, ca să-l muște. Dar, atingându-l, șarpele a murit, iar cu el a pierit și ispita.
Prin această jertfă, Sfântul a arătat că adevărata milostivire izvorăște din credința vie, că iubirea pentru aproapele se arată prin suferința de bunăvoie pentru mântuirea lui.
Ultimii ani și mutarea la Domnul
După ani de nevoințe, Sfântul Ioanichie s-a așezat într-o chilie mică de lângă Mănăstirea Antidie, pe Muntele Olimpului. Acolo a trăit în pace și rugăciune, având parte de vederi dumnezeiești și de descoperiri despre cele viitoare.
În vremea împărătesei Teodora și a Sfântului Patriarh Metodie, când dreapta credință a biruit și sfintele icoane au fost reașezate în biserici (anul 843), Sfântul Ioanichie s-a bucurat nespus, văzând rodul lacrimilor și al rugăciunilor sale.
După o viață de 94 de ani, dintre care mai bine de 50 petrecuți în pustnicie, s-a mutat cu pace către Domnul, la anul 846, lăsând în urmă o lumină mare în Biserica lui Hristos.
Moștenirea duhovnicească
Sfântul Ioanichie cel Mare a fost prieten al Sfântului Patriarh Metodie și mare apărător al dreptei credințe. A lăsat ucenici sfinți, care i-au urmat nevoințele și rugăciunea. În popor, numele lui a rămas legat de rugăciunea sa plină de putere, pe care mulți creștini o rostesc până astăzi:
„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, slavă Ție!”
Prin viața sa curată, prin pocăință, prin râvna pentru adevărata credință și prin dragostea față de oameni, Sfântul Ioanichie cel Mare s-a făcut lumină pentru monahi și mireni deopotrivă, pildă de smerenie și de luptă duhovnicească.
Condacul Sfântului Cuvios Ioanichie cel Mare
Glasul 8
Apărătoare Doamnă…
Stea prealuminoasă te-ai arătat pe pământ luminând în lume, pe cei ce sunt în negura patimilor strălucindu-i şi doctor de mare ajutor fiind celor bolnavi; ci, ca cel ce ai luat har de tămăduiri, celor ce te rugăm pe tine dă-ne toată vindecarea, ca să strigăm: bucură-te, Părinte Ioanichie.
Troparul Sfântului Cuvios Ioanichie cel Mare
Glasul 8
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioanichie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.