Sfântul Ioan Scărarul este una dintre cele mai puternice figuri ale monahismului ortodox și un reper în spiritualitatea creștină de pretutindeni. Numele său este legat inseparabil de faimoasa sa lucrare, Scara dumnezeiescului urcuș, o carte care nu doar că a modelat viețile a mii de monahi de-a lungul veacurilor, dar a devenit și un ghid fundamental pentru orice suflet ce caută apropierea de Dumnezeu prin lupta cu propriile patimi.
Ioan Scărarul nu este doar autorul unei lucrări importante. El este, mai întâi de toate, un exemplu viu al urcușului despre care a scris. Viața lui este o scară în sine – o urcare treaptă cu treaptă, în rugăciune, ascultare, tăcere, și nevoință.
Tinerețea și chemarea
Despre locul nașterii sale, tradiția nu oferă date sigure, dar viața lui de după vârsta de 16 ani este bine documentată de scriitori bisericești precum monahul Daniil. La o vârstă la care alți tineri abia își descopereau viața, Ioan își închina deja viața lui Dumnezeu. Se retrage la Muntele Sinai, un loc sfânt încărcat de semnificații biblice, acolo unde Moise a primit Legea, și intră sub ascultarea părintelui Martirie.
Viața de obște, cu toate greutățile ei, l-a format duhovnicește. Timp de 19 ani, Ioan a stat în ascultare, fără să îndrăznească nimic de la sine, învățând tăcerea, smerenia și ascultarea. Era învățat și în științele lumii, dar și-a supus mintea rațională unei înțelepciuni mai înalte – cea a Duhului.
Retragerea în pustie și viața ascetică
După moartea duhovnicului său, Ioan s-a retras într-o peșteră, unde a trăit 20 de ani în post, rugăciune și meditație. Această perioadă de izolare nu a fost una de izolare egoistă, ci de consolidare a vieții lăuntrice. În liniștea pustiei, Ioan și-a hrănit sufletul cu har, a biruit ispitele, și a primit darul deosebirii duhurilor.
O întâmplare semnificativă din acești ani îl arată ca pe un adevărat rugător: atunci când ucenicul său, Moise, adormise sub o stâncă amenințată cu prăbușirea, Ioan l-a „văzut” în duh în pericol și s-a rugat fierbinte pentru el. Rugăciunea sa l-a salvat, iar aceasta nu e o simplă legendă, ci o mărturie a intensității vieții sale duhovnicești.
Păstorul obștii și modelul de stareț
La rugămintea obștii, Ioan acceptă, cu smerenie, să devină starețul mănăstirii de la Sinai. A fost un păstor blând și neînduplecat în același timp, adunând o comunitate monahală puternică în duh și disciplină. Înțelepciunea lui a fost recunoscută nu doar de monahii din Sinai, ci și de alți părinți duhovnicești din pustie.
Un episod arată clar măsura smereniei lui: după ce a fost acuzat de unii că vorbește prea mult, el a ales să tacă vreme de un an, fără să se justifice sau să se supere. Doar după rugămințile stăruitoare ale fraților a început din nou să le vorbească. Această tăcere asumată e mai puternică decât orice replică, arătând că adevărata putere stă în stăpânirea de sine.
Scara – moștenirea lăsată lumii
Opera sa capitală, Scara dumnezeiescului urcuș, rămâne până astăzi una dintre cele mai citite și influente cărți ale literaturii ascetice ortodoxe. Lucrarea este structurată ca o scară formată din 30 de trepte – fiecare treaptă reprezentând o virtute sau o luptă specifică pe care sufletul trebuie să o parcurgă pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu.
Fiecare capitol este de fapt o lecție de viață: despre lepădarea de lume, ascultare, pocăință, smerenie, iubire, rugăciune. Cartea nu este o teorie, ci o mărturisire a unei vieți trăite în duh. Fiecare rând e născut din experiență. Tocmai de aceea Scara nu și-a pierdut actualitatea: este un ghid valabil pentru orice creștin care vrea să-și ia viața duhovnicească în serios.
Ultimii ani și plecarea la cer
Înainte de a muri, Ioan l-a numit pe fratele său după trup, Gheorghie, ca urmaș în funcția de stareț. Tradiția spune că i-a promis fratelui său că, dacă va avea îndrăzneală la Scaunul lui Dumnezeu, îl va cere și pe el. Și așa s-a întâmplat: la zece luni după moartea Sfântului Ioan, și Gheorghie s-a mutat la cele veșnice.
A trăit până la vârsta de aproximativ 80 de ani și a murit în jurul anului 563. Trupul său a rămas în muntele sfânt, dar sufletul lui a urcat cu adevărat scara spre cer.
Moștenirea sa pentru noi
Astăzi, pomenirea Sfântului Ioan Scărarul are loc în a patra duminică din Postul Mare – nu întâmplător. El este simbolul urcușului duhovnicesc pe care toți suntem chemați să-l parcurgem în această perioadă de pocăință și curățire.
Modelul lui nu este doar pentru monahi. Este pentru fiecare dintre noi. Pentru orice om care se luptă cu mândria, cu lenea, cu neiertarea, cu judecarea aproapelui. Pentru oricine vrea să-L întâlnească pe Dumnezeu nu doar în biserică, ci și în propriul suflet.
Într-o lume în care urcușul spiritual e adesea confundat cu succesul material, Sfântul Ioan Scărarul ne amintește că adevărata împlinire nu stă în aplauze sau recunoaștere, ci în lupta tăcută, în biruința asupra păcatului, în dobândirea smereniei și a iubirii curate.
El nu ne oferă o rețetă ușoară, ci o scară – una grea, dar sigură, pe care au urcat toți sfinții. Și dacă au urcat ei, putem urca și noi. Dar cu răbdare, cu rugăciune și cu privirea mereu țintită spre Iisus Hristos.
Condacul Sfântului Cuvios Ioan Scărarul
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi…
Ca pe un Luceafăr ce îşi îndreaptă lumina fără de greşeală până la marginile lumii, te-a pus pe tine Domnul, spre pildă de înfrânare, Îndreptătorule Ioan, părintele nostru.
Troparul Sfântului Cuvios Ioan Scărarul
Glasul 1
Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Ioan. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.