Sfântul Cuvios Ioan Colibașul, numit și Calivitul sau cel sărac pentru Hristos, este una dintre cele mai luminoase pilde de lepădare de lume, de ascultare și de smerenie adâncă din tradiția ortodoxă.
Viața sa, deși scurtă, a fost o mărturisire vie a cuvintelor Evangheliei și o biruință deplină asupra iubirii de slavă, de avere și de sine.
Originea și copilăria aleasă
Sfântul Ioan s-a născut în Constantinopol, în vremea domniei dreptcredinciosului împărat Leon I (457–474). Părinții săi, Eutropiu, dregător de seamă la curtea imperială și Teodora, erau bogați, cinstiți și foarte evlavioși. Deși aveau mai mulți copii, Ioan, fiind cel mai mic, se bucura de o dragoste deosebită și de o grijă atentă pentru viitorul său.
Încă de la vârsta de 12 ani, Ioan s-a arătat neobișnuit de înzestrat cu o minte limpede și cu o înțelegere adâncă. Dascălii se minunau de istețimea lui, iar ceilalți ucenici îl priveau cu admirație. Însă, dincolo de învățătura lumească: retorică, filosofie și științe, inima lui era atrasă mai ales de înțelepciunea duhovnicească. Nu se îndeletnicea cu jocuri copilărești, ci cu citirea Sfintelor Scripturi, cu rugăciunea și cu participarea stăruitoare la slujbele Bisericii.
Întâlnirea care i-a schimbat viața
Pronia dumnezeiască a rânduit ca, într-o zi, un monah din Mănăstirea Neadormiților (numită și a Achimiților) să intre în casa unde Ioan își făcea studiile. Acea mănăstire, vestită pentru rânduiala rugăciunii neîncetate, se afla în Bitinia, în Asia Mică, și fusese zidită de fericitul Marcel.
Întâlnirea cu acel monah a aprins în inima tânărului Ioan focul dorului după viața monahicească. A ascultat cu nesaț despre post, priveghere, ascultare și cântarea cea neadormită. Toate acestea îi păreau mai dulci decât mierea. Atunci și-a deschis sufletul înaintea monahului, mărturisindu-i dorința arzătoare de a părăsi lumea și de a sluji lui Hristos în chip monahicesc. Monahul, cunoscând lucrarea harului în inima copilului, i-a făgăduit cu jurământ că, la întoarcerea sa, îl va lua cu sine.
Evanghelia, comoara vieții sale
În așteptarea împlinirii făgăduinței, Ioan le-a cerut părinților să-i dăruiască o Evanghelie. Aceștia, bucuroși de râvna fiului lor, au poruncit să i se scrie o Evanghelie frumos împodobită, ferecată cu aur și pietre scumpe. Pentru Ioan însă, adevărata valoare nu era podoaba din afară, ci cuvintele lui Hristos, pe care le citea cu lacrimi și cu dor aprins de mântuire.
Această Evanghelie avea să devină mai târziu singura lui avere și semnul prin care avea să fie recunoscut de părinți la ceasul morții.
Plecarea în taină la mănăstire
Când monahul s-a întors de la Ierusalim, Ioan era gata de drum. Cu multă înțelepciune și prudență, pentru a nu stârni durerea părinților, a plecat în taină. A cerut tatălui său o sumă de bani sub pretextul unui ospăț pentru colegi și, cu ajutorul acestora, a plătit chiria corabiei care l-a dus la mănăstire.
Ajuns la Mănăstirea Neadormiților, Ioan a fost primit de egumen cu multă chibzuință. Deși era foarte tânăr, râvna lui, lacrimile și dorința sinceră de a se dărui lui Dumnezeu au făcut ca, în cele din urmă, să fie tuns în monahism.
Nevoința și lupta cu gândurile
Timp de șase ani, Sfântul Ioan a dus o viață de nevoință aspră: post fără măsură, ascultare desăvârșită, rugăciune neîncetată. A devenit pildă pentru ceilalți monahi, deși era cel mai tânăr dintre ei. Însă vrăjmașul nu a încetat să-l ispitească, aducându-i în minte dorul de părinți, lacrimile lor și slava lumii pe care o părăsise.
Slăbit trupește și chinuit sufletește, Ioan și-a mărturisit gândurile egumenului. Cu discernământ duhovnicesc, acesta a înțeles că Dumnezeu îi pregătește o altă nevoință: întoarcerea în lume, nu pentru desfătare, ci pentru o smerenie și mai adâncă.
Coliba smereniei
Întors la casa părintească, Ioan nu s-a făcut cunoscut. Îmbrăcat în zdrențe, a cerut să i se facă o mică colibă lângă poarta casei. Acolo a trăit ca un cerșetor, batjocorit de slugi și trecut cu vederea de părinții săi, care nu știau că acel sărac este fiul lor iubit.
Timp de trei ani a răbdat frig, foame, ocări și dispreț, rugându-se în taină pentru mântuirea părinților săi și pentru întreaga lume. Aceasta este nevoința care i-a adus numele de Colibașul, cel ce a ales coliba smereniei în locul palatelor lumii.
Descoperirea și mutarea la Domnul
Când a simțit că i se apropie sfârșitul, Ioan a chemat pe mama sa și i-a arătat Evanghelia ferecată cu aur. Atunci părinții l-au recunoscut și au rămas copleșiți de durere și uimire: durere pentru pierderea fiului, dar și bucurie duhovnicească pentru sfințenia vieții lui.
Sfântul Ioan și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu cu pace, fiind îngropat în coliba sa. Mai târziu, părinții au ridicat o biserică pe locul acela, în cinstea fiului lor devenit sfânt.
Înțeles duhovnicesc
Viața Sfântului Cuvios Ioan Colibașul este o chemare la lepădarea de sine, la smerenie și la ascultarea voii lui Dumnezeu. El ne arată că adevărata bogăție este Hristos, că slava lumii este trecătoare și că mântuirea se câștigă prin iubire jertfelnică, chiar și față de cei care nu ne recunosc sau ne disprețuiesc.
Astfel, Sfântul Ioan Colibașul rămâne până astăzi un luminător al vieții monahale și un îndrumător sigur pentru toți cei care caută Împărăția lui Dumnezeu mai presus de toate.
Troparul Sfântului Cuvios Ioan Colibaşul
Glasul 4
Din pruncie iubind cu căldură pe Domnul, lumea şi cele frumoase ale lumii ai părăsit şi ai sihăstrit în chip desăvârşit; ţi-ai ridicat coliba înaintea porţilor părinţilor tăi; zdrobit-ai cursele demonilor, preafericite; pentru aceasta pe tine, Preacuvioase Părinte Ioan, Hristos după vrednicie te-a preamărit.
Condacul Sfântului Cuvios Ioan Colibaşul
Glasul 2
Cele de sus căutând…
Râvnind, înţelepte, sărăcia ce nu se fură, ai urât bogăţia părinţilor tăi. Şi având Evanghelia în mâinile tale, ai urmat lui Hristos Dumnezeu, Preacuvioase Părinte Ioan, rugându-te neîncetat pentru noi toţi.