Pe data de 15 octombrie, Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sfântul Cuvios Eftimie cel Nou, un ales nevoitor al Domnului, care a strălucit prin viața sa sfântă, prin pocăința adâncă și prin râvna pentru Hristos.
De la viața de mirean dreptcredincios până la mucenicia sa pentru adevăr, Cuviosul Eftimie a arătat că dragostea de Dumnezeu și credința curată sunt mai puternice decât toate ispitele lumii. Viața lui, asemenea unei cărți sfinte, ne vorbește despre puterea convertirii, despre lupta cu patimile și despre biruința luminii asupra întunericului.
Tinerețea și chemarea lui Dumnezeu
Sfântul Eftimie cel Nou s-a născut în cetatea Ancyra (Ankara de astăzi), în jurul anului 824, din părinți binecredincioși, Epifanie și Anna. Încă din copilărie a fost crescut în frica lui Dumnezeu și în iubirea de rugăciune, iar mai târziu a primit o educație aleasă. În tinerețe, Eftimie a intrat în oastea împărătească, arătându-se viteaz și cinstit între camarazii săi.
După ce s-a căsătorit și a avut o fiică, Anastasia, viața lui părea să urmeze cursul firesc al unui om credincios. Însă harul lui Dumnezeu lucra tainic în inima sa. Cuprins de dorul după viața desăvârșită, Eftimie a simțit că nu mai poate sluji și lumii, și lui Hristos, așa că a părăsit casa, familia și slava deșartă, alegând să trăiască în singurătate și rugăciune.
Viața de nevoință și pustnicie
Cuviosul s-a retras mai întâi la Muntele Olimp al Bitiniei, unde a îmbrățișat viața monahală, sub îndrumarea unor bătrâni duhovnicești. Acolo s-a nevoit cu post aspru, cu privegheri îndelungate și cu rugăciune neîncetată, curățindu-și sufletul de toate dorințele lumești. Apoi, din dorința de liniște mai adâncă, a mers în Sfântul Munte Athos, care atunci începea să devină vatra monahismului răsăritean.
Aici, Sfântul Eftimie a petrecut ani lungi de asceză, trăind printre fiare și înfruntând ispitele diavolului, asemenea marilor pustnici din vechime. Viața lui era o jertfă necurmată: dormea puțin, se hrănea cu puțină pâine și apă, și își ridica mintea la Dumnezeu în rugăciune necontenită. Harul Sfântului Duh îl lumina, iar prin smerenie și lacrimi a ajuns la o mare măsură duhovnicească.
În vremea aceea, Dumnezeu i-a dăruit darul înțelepciunii și al povățuirii sufletelor. Mulți tineri veneau la el, dorind să-i fie ucenici, iar Sfântul îi primea cu dragoste, învățându-i „îndoita înțelepciune”: cea a cunoașterii Scripturilor și cea a trăirii duhovnicești. Ca un tată blând, îi povățuia pe toți către mântuire, iar cuvântul său avea putere, pentru că venea dintr-o inimă curată și dintr-o viață sfințită prin osteneli.
Cuviosul stâlpnic din Tesalonic
După mulți ani petrecuți în nevoință, Sfântul Eftimie s-a mutat în apropiere de Tesalonic, unde a dus o viață și mai aspră, ridicându-se pe un stâlp și devenind astfel stâlpnic, asemenea Sfântului Simeon Stâlpnicul. De acolo, înălțat între cer și pământ, el se ruga neîncetat pentru lume, pentru Biserică și pentru mântuirea tuturor.
Multe minuni s-au săvârșit prin rugăciunile sale: bolnavii se vindecau, cei îndrăciți se eliberau, iar inimile împietrite se întorceau la Dumnezeu. Harul său se revărsa peste toți cei care îl cercetau cu credință. Prin aceasta, Sfântul Eftimie a devenit luminător nu doar pentru monahi, ci și pentru mireni, învățându-i că adevărata bucurie nu se găsește în desfătările lumii, ci în unirea cu Dumnezeu.
Mucenicia Sfântului Eftimie cel Nou
După ce și-a sfârșit viața pământească în pace, Eftimie a fost proslăvit de Biserică pentru nevoințele sale, însă numele „Eftimie cel Nou” avea să fie purtat mai târziu și de un alt mărturisitor al lui Hristos, născut în anul 1774, în Demitsana din Peloponez. Acesta a fost cunoscut în lume sub numele de Elefterie, iar după multe încercări și căderi, Dumnezeu l-a ridicat la cinstea sfințeniei.
Tânărul Elefterie, atras de viața duhovnicească, a dorit să devină monah la Sfântul Munte, dar ispitele lumești l-au abătut de la cale. Într-un moment de slăbiciune, s-a lepădat de credința ortodoxă și a primit religia musulmană, luând numele de Reschid. Însă conștiința nu i-a dat pace, iar pocăința a început să-i mistuie sufletul. Cuprins de durere pentru că L-a părăsit pe Hristos, a fugit de la musulmani și s-a refugiat la Athos, unde, cu lacrimi amare, a fost reprimit în sânul Bisericii, primind din nou botezul și numele de Eftimie.
Dorind să-și spele păcatul lepădării prin sângele mărturisirii, Cuviosul Eftimie a mers la Constantinopol și, în fața vizirului Rusud Pașa, a mărturisit cu glas tare:
„Sunt creștin și cred în Domnul Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu!”
Pentru această mărturisire, a fost aruncat în temniță, bătut și chinuit cu cruzime. În Duminica Floriilor, după ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine, și-a ridicat crucea în mână și a mers cu bucurie la locul de osândă. Cu fața senină, și-a aplecat capul sub sabie, slăvind pe Hristos până la ultima suflare.
Sfântul Eftimie cel Nou a primit cununa muceniciei la 22 martie 1814, în Constantinopol, împlinindu-și astfel dorința de a-și răscumpăra prin sânge greșeala tinereții.
Moaștele și cinstirea Sfântului
Trupul Sfântului Eftimie cel Nou a fost luat cu evlavie de creștini și îngropat cu cinste. Capul său se păstrează până astăzi la Mănăstirea Sfântului Pantelimon din Muntele Athos, răspândind mireasmă duhovnicească și vindecări.
Prin viața sa, Sfântul Eftimie ne arată că nu există păcat care să nu poată fi șters prin pocăință și că Dumnezeu nu leapădă pe cel care se întoarce la El cu inimă zdrobită. El este un exemplu viu al cuvintelor Mântuitorului:
„Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă.” (Luca 15, 7)
Înțelesul duhovnicesc al vieții sale
Viața Sfântului Eftimie cel Nou cuprinde două mari învățături pentru fiecare creștin.
Mai întâi, ea ne arată taina pocăinței: că oricât de adânc am cădea, mila lui Dumnezeu este mai mare decât orice păcat. Sfântul nu a rămas în cădere, ci s-a ridicat prin lacrimi, rugăciune și mărturisire, devenind din apostat, mucenic.
În al doilea rând, Sfântul Eftimie ne învață puterea jertfei: că a fi creștin înseamnă a fi gata să-ți dai viața pentru Hristos, asemenea celor din vechime care au preferat moartea în locul lepădării de credință.
Pocăința lui a fost desăvârșită prin sânge, iar moartea lui a fost o biruință: biruința dragostei asupra fricii, biruința luminii asupra întunericului.
Pildă vie de credință, pocăință și nădejde în Hristos
Sfântul Cuvios Eftimie cel Nou, fie că-l privim în chipul pustnicului din veacul al IX-lea, fie în cel al mucenicului din 1814, rămâne o icoană vie a nădejdii și a iertării dumnezeiești. Viața lui este o chemare pentru noi toți la credință statornică, la curățirea inimii și la trăirea Evangheliei.