În fiecare an, la 26 iunie, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește cu aleasă evlavie pe Sfântul Cuvios David din Tesalonic, un mare nevoitor al secolului al VI-lea, care a luminat lumea cu viața sa asemenea unui luceafăr ce răsare din întunericul nopții. Încă din tinerețe, Sfântul David s-a arătat un „înger în trup”, lepădându-se de cele lumești și iubind cu toată ființa pe Iisus Hristos, căruia i-a închinat întreaga sa viață întru nevoință, rugăciune și milostenie.
Tinerețea și chemarea către monahism
Sfântul David s-a născut în cetatea Tesalonicului, una dintre cele mai importante și strălucite cetăți ale Imperiului Bizantin. Provenind dintr-o familie evlavioasă, din fragedă copilărie a arătat o înclinare spre cele duhovnicești, disprețuind desfătările vieții lumești. A părăsit prietenii, familia, averile și orice slavă omenească, pentru a urma cu hotărâre chemarea Domnului Iisus Hristos. După cum însuși Mântuitorul ne îndeamnă în Sfânta Evanghelie, „Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. ” (Marcu 8, 34), tânărul David și-a asumat acest drum cu deplină dăruire.
S-a călugărit în mănăstirea Sfinților Mucenici Teodor și Mercurie, cunoscută și sub numele de Cunuliaton, aflată în apropierea Tesalonicului. Acolo a dus o viață de aspră nevoință, petrecând în rugăciune neîncetată, post și înfrânare. Dintre toate virtuțile, cuviosul iubea în mod deosebit smerenia și cumpătarea, conștient fiind că săturarea trupului aduce trândăvie și moleșeală sufletului, iar slava deșartă ruinează întreaga lucrare duhovnicească.
Râvna pentru viața sfinților și hotărârea de a deveni stâlpnic
Citind neîncetat viețile sfinților Vechiului și Noului Testament, se cutremura de curăția și jertfelnicia lor. Îl minuna jertfa lui Abel, credința lui Avraam, răbdarea lui Iov, înțelepciunea lui Iosif, îndrăzneala lui Moise și neînfricarea lui Daniil și a celor trei tineri din cuptorul Babilonului. De asemenea, era adânc mișcat de exemplul cuvioșilor pustnici și stâlpnici, Simeon Stâlpnicul, Daniil, Patapie, care au trăit în necontenită nevoință, sub cerul liber, neavând niciun adăpost, biruind toate greutățile pentru dragostea lui Dumnezeu.
Dorind să le urmeze pilda, Sfântul David a hotărât să se retragă din viața de obște și să trăiască într-un mod cu totul neobișnuit. Într-o zi, s-a urcat într-un copac de migdal aflat în apropierea bisericii mănăstirii și a hotărât să nu coboare timp de trei ani, pustnicindu-se acolo, asemenea unei păsări cerești, cântând și slăvind pe Dumnezeu. Vânturile, ploile, zăpezile și arșițele nu l-au clintit din hotărârea sa. Fără acoperiș, fără sprijin trainic, a trăit ca o făclie vie în vârful migdalului, întru curăție și jertfă, fiind cu adevărat un stâlp viu al rugăciunii și al răbdării.
Împlinirea făgăduinței și darul de sus
La împlinirea celor trei ani, îngerul Domnului i s-a arătat și i-a vestit că rugăciunile i-au fost ascultate și că Dumnezeu i-a dăruit darul smereniei, al înfrânării și al facerii de minuni. I-a poruncit să coboare și să locuiască într-o chilie, unde să păstorească și să întărească pe cei care veneau la el cu dragoste și sete de Dumnezeu.
Cuviosul s-a supus cu smerenie și, chemându-și ucenicii, le-a spus vedenia și le-a cerut să-i zidească o chilie. Acolo a început o nouă etapă a vieții sale: aceea de povățuitor al sufletelor și de făcător de minuni. Mulți veneau la el pentru vindecare și întărire sufletească, iar el, cu blândețe, rugăciune și puterea numelui lui Iisus Hristos, îi tămăduia și îi izbăvea de neputințe și duhuri necurate.
Minuni ale Sfântului David
Viața Sfântului David a fost presărată cu numeroase minuni, care mărturisesc harul dumnezeiesc care locuia în el. Un tânăr îndrăcit a venit la chilia lui și a strigat: „Foc iese din chilia ta și mă arde, David, robul lui Dumnezeu!” Cuviosul a întins mâna, a făcut semnul crucii și, rostind numele Domnului, a izgonit duhul necurat, tânărul rămânând sănătos.
Altădată, o femeie oarbă a venit cu credință și cu lacrimi la ușa chiliei sale. Sfântul s-a rugat, a însemnat ochii ei cu semnul Sfintei Cruci și, rostind rugăciune către Mântuitorul, i-a redat vederea. Astfel, cetatea Tesalonicului l-a cinstit pe Sfântul David ca pe un înger al lui Dumnezeu, un făcător de pace și de lumină în vremuri tulburi.
Călătoria la Constantinopol și adormirea întru Domnul
În vremea împăratului Iustinian cel Mare, în Tesalonic s-au ivit nevoi mari de ordin administrativ și politic, iar autoritățile și credincioșii au hotărât să trimită la împărat pe cel mai vrednic dintre ei: pe Cuviosul David. Cu smerenie și ascultare, acesta a acceptat, deși înaintat în vârstă, și a plecat împreună cu doi ucenici, Teodor și Dimitrie, la Constantinopol.
Ajuns în fața împăratului, Sfântul Cuvios David din Tesalonic, l-a uimit prin cuvântul său plin de înțelepciune, dar mai ales printr-o minune: a luat în palmele sale goale cărbuni aprinși, a pus tămâie pe ei și a tămâiat pe împărat, fără a se arde. Toți cei de față au fost uimiți, iar împăratul s-a închinat până la pământ în fața lui.
Întorcându-se spre casă, a prorocit ucenicilor săi că nu va mai ajunge viu în Tesalonic. Și așa a fost. La o distanță de 126 de stadii de cetate, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, cu pace, purtând în trup semnele nevoințelor, iar în suflet lumina veșniciei. Se întâmpla în anul 540 după Hristos.
Moștenirea duhovnicească
Sfântul Cuvios David din Tesalonic rămâne un chip luminos în ceata sfinților monahi ai Răsăritului. Prin răbdare și dragoste de Dumnezeu, prin smerenie și desăvârșită ascultare, el s-a făcut vas al harului, izvor de vindecări și povățuitor pentru cei rătăciți. Viețuirea sa, asemănătoare cu cea a stâlpnicilor, arată că nevoința aspră, dacă este împletită cu dragostea, poate aduce roade duhovnicești de mare preț.
Biserica îl pomenește cu evlavie în fiecare an, iar credincioșii îl cinstesc ca ocrotitor, învățător al rugăciunii și model de viață monahală. El ne învață, prin pilda sa, că adevărata libertate nu stă în fuga de cruce, ci în purtarea ei cu nădejde și bucurie, pentru dragostea lui Hristos.
Condacul Sfântului Cuvios David din Tesalonic
Glasul 1
Ceata îngerească…
Ca o grădină pururea înflorită şi aducătoare de roadele virtuţilor, te-ai arătat deasupra copacului celui sădit; ca o pasăre cu bun glas şi mai presus decât Raiul, primind în inima ta pomul vieţii, pe Dumnezeu, pe Acesta L-ai lucrat, de Dumnezeu înţelepţite, cu Care ne şi hrăneşti pe noi prin har; roagă-te pururea pentru noi, Preafericite David.
Troparul Sfântului Cuvios David din Tesalonic
Glasul 8
Întru tine părinte cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte David, duhul tău.