Viața Sfântului Cuvios Avramie și a nepoatei sale, Maria, este una dintre acele istorii patristice care concentrează, cu simplitate și forță, întregul drum al Evangheliei: chemarea, lepădarea de sine, ascultarea, misiunea, răbdarea în prigoană, lupta cu înșelările diavolului, căderea și ridicarea prin pocăință, iubirea care nu se stinge și darul vindecării.
Narațiunea aceasta, transmisă de Părinți, nu este doar o cronică a faptelor trecute, ci o cateheză vie pentru credincioșii de astăzi, care caută în Biserică leac pentru rănile sufletului și lumină pentru pașii vieții.
Chemarea lui Avramie și alegerea vieții monahale
Avramie s-a născut din părinți creștini și, încă din tinerețe, s-a adăpat cu râvnă din dumnezeieștile Scripturi, slujind cu dragoste în Biserică. Deși părinții îl îndemnau la căsătorie și au izbutit să-l convingă, harul lui Dumnezeu a strălucit în inima lui „ca o lumină” chiar în a șaptea zi după nuntă. Fără tulburare, dar cu hotărâre, el a părăsit casa și cetatea, aflând o chilie într-o casă părăsită, la puțină depărtare, unde s-a închis pentru a se dărui rugăciunii și mântuirii sufletului. Rudenii și prieteni l-au căutat și l-au aflat după șaptesprezece zile, dar el i-a rugat să preamărească pe Dumnezeu, „iubitorul de oameni”, și să-l lase în liniștea ascultării voii Sale.
Viața lui în chilie a fost simplă și aspră: o haină, o rasă, un vas mic, o rogojină. Cu mintea luminată, el a sporit în înfrânare, smerenie, curăție și dragoste. Vestea despre el s-a răspândit, iar oamenii veneau „luând folos”, pentru că primise cuvânt al înțelepciunii și al mângâierii. La moartea părinților, a încredințat unui prieten împărțirea averii la săraci, pentru a nu-și pierde mintea în grijile pământești. În această rânduială a petrecut cincizeci de ani.
Ascultarea misionară
În eparhie era un sat mare de elini, neconvertit în ciuda multor încercări pastorale. Episcopul, cunoscând viața lui Avramie, a socotit că răbdarea și dragostea lui ar putea îndupleca inimile celor împietriți și i-a cerut să meargă acolo ca preot. Sfântul, în smerenie, s-a împotrivit, dorind să-și plângă păcatele, dar cuvântul episcopului l-a învățat ascultarea cea mai mare: „Șezând aici numai pe tine singur te mântuiești, iar acolo, cu darul lui Dumnezeu, pe mulți vei mântui.” Biruit de acest adevăr, Avramie a pornit, rugându-se: „Iubitorule de oameni, Bunule, vezi neputința mea și trimite darul Tău …”.
Satul păgânilor
Ajuns în sat, a găsit pe oameni robiți idolilor. A cerut prietenului său mijloace pentru zidirea unei biserici și, în scurtă vreme, a ridicat o casă a lui Dumnezeu „ca pe o mireasă împodobită”. Până la sfințire, se ruga între idoli, fără ceartă, și, după terminare, a unit lacrimile cu rugăciunea pentru luminarea celor rătăciți. Apoi a dărâmat capiștea și idolii, fapt care a stârnit furia elinilor: l-au bătut, l-au târât afară din sat, l-au acoperit cu pietre, crezându-l mort. Dar el s-a întors noaptea în biserică, rugând cu lacrimi. Trei ani a răbdat astfel: legat, izgonit, flămând, însetat, „bătut cu bețe ca pe o piatră neînsuflețită”, fără a se mânia sau a se împuțina cu sufletul. I-a iubit ca pe părinți, frați și fii.
Răbdarea i-a biruit. Văzând că nimic nu-l clintește și că zeii lor sunt neputincioși, sătenii au mărturisit: „Cu adevărat este robul lui Dumnezeu Celui viu.” Cu inimă înnoită, au alergat la biserică; Avramie i-a învățat credința în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt și i-a botezat „de la mic până la mare”, în jur de o mie de suflete. Un an i-a catehizat neîncetat, zi și noapte, semănând Scriptura în ogorul inimilor lor. Apoi, temându-se să nu fie legat de cinstirile oamenilor, s-a retras în taină. Episcopul a rânduit prezbiteri și diaconi din mijlocul celor nou-luminați; Avramie s-a întors în chilia sa, lăudând pe Dumnezeu.
Războaiele nevăzute
Diavolul, văzând roadele, a pornit împotriva cuviosului cu ispite ale slavei deșarte, ale fricii și ale nălucirilor: lumină mincinoasă, strigări de laudă, „dărâmarea” chiliei, foc pe rogojină, coruri înșelătoare și vedenii tulburătoare. Avramie le-a biruit cu semnul Crucii, cu psalmi și cu mărturisirea Numelui Domnului Iisus Hristos: „Zidul meu cel nebiruit este numele Mântuitorului meu”. Cu rugăciune liniștită, fără panică, a risipit meșteșugurile vrăjmașului, arătând că în războiul nevăzut cel ce stă în smerenie și pomenirea Numelui nu se clatină.
Maria, nepoata, de la curăție la cădere și iarăși la lumină
Avramie avea o nepoată, Maria, pe care, după moartea tatălui ei, a luat-o în grija sa. A așezat-o în chilia din afară, iar el ședea în cea dinăuntru; printr-o ușiță mică o învăța Psaltirea și cărțile sfinte. Maria a trăit douăzeci de ani în post, rugăciune și nevoință, asemenea unchiului ei. Dar vrăjmașul, neputându-l doborî pe Avramie, a pândit-o pe ea. Un monah doar cu numele, aprins de poftă, a ispitit-o vreme îndelungată și, în cele din urmă, a amăgit-o. Cutremurată de cădere, copleșită de rușine, crezând că nu mai are iertare, a fugit într-o cetate străină și a ajuns într-o casă de oaspeți, schimbându-și haina.
Cuviosul a primit de la Dumnezeu două vedenii: un balaur care înghite o porumbiță și același balaur, mai târziu, crăpând sub picioarele lui, din al cărui pântece porumbița iese vie. Înțelegând nenorocirea, a plâns și s-a rugat cu lacrimi pentru „mielușeaua” pierdută, cerând-o de la Păstorul cel Bun. După doi ani, aflând unde se află, a îmbrăcat haine ostășești, a încălecat un cal și s-a dus s-o caute. Într-o grijă părintească plină de discernământ, Avramie a intrat în acel han, a vorbit cu gazda, a chemat-o pe Maria, dar și-a ascuns lacrimile, ca să nu fugă. A mâncat carne și a băut vin – de neconceput pentru asprimea lui –, însă a făcut-o ca pe o pogorâre plină de înțelepciune, „ca să scoată din noroi sufletul cel înecat”.
Descoperirea
La vremea potrivită, în camera încuiată, i s-a descoperit: „Fiica mea, Maria, dar nu mă cunoști? Nu sunt eu acela care te-am crescut?” A urmat un plâns amar, mărturisire și mângâiere. I-a spus cuvântul esențial al Evangheliei: nimeni nu e fără păcat, iar Dumnezeu primește pocăința. „Asupra mea să fie păcatul tău”, i-a zis, luând asupra sa osteneala îndreptării ei. Dimineața au plecat, lăsând „aurul și hainele”, semnele robiei și au revenit la chilii. Maria s-a îmbrăcat în haină de păr, a intrat în chilia dinlăuntru și a petrecut în plângere, înfrânare și blândețe, cu chemarea numelui Domnului.
Dumnezeu, „Care nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”, a pecetluit iertarea cu darul vindecărilor pentru cei ce veneau la ea. Pocăința Mariei nu a fost o emoție trecătoare, ci o lucrare adâncă și statornică: noaptea, trecătorii auzeau uneori glasul plângerii ei, iar oamenii se minunau de lucrul lui Dumnezeu.
Sfârșiturile lor și rodul vieții
Cuviosul Avramie a trăit încă zece ani după întoarcerea Mariei, mângâindu-se de lacrimile ei și slăvindu-L pe Dumnezeu. La vârsta de șaptezeci de ani s-a mutat în Domnul. Aproape întreaga cetate a venit să-i cinstească trupul, iar bolnavii primeau tămăduire. Maria a mai trăit cinci ani după adormirea lui, în aceeași nevoință a pocăinței. Cu pace s-a mutat și ea la Dumnezeu, trecând de la plâns la bucurie, de la ocară la cunună.
Sfântul Avramie și fericita Maria, chipuri ale nevoinței și pocăinței
Sfântul Cuvios Avramie și fericita Maria ne pun înainte două chipuri complementare ale sfințeniei: chipul nevoinței statornice și al ascultării misionare, pe de o parte, și chipul pocăinței întoarse din prăpastie, pe de altă parte. Împreună alcătuiesc o singură cântare: „Slavă Ție, Dumnezeule, Care mântuiești pe cei smeriți și ridici pe cei căzuți!”. În lumea noastră, ispitită de graba judecății și de uitarea milostivirii, viața lor ne cheamă la răbdare, la luptă nevăzută, la iubire care caută pe cel pierdut, la nădejde fără clătinare.
Să-i rugăm pe Sfântul Avramie și pe fericita Maria să ne învețe arta întoarcerii la inimă, puterea lacrimii curate, tăria răbdării, discernământul în ispite și delicatețea iubirii care nu strivește, ci ridică. Iar Hristos, Păstorul cel Bun, să adune „pe cei risipiți” în Biserica Sa, „să lumineze ochii înțelegerii” noastre și să ne învrednicească de viața cea cerească. Amin.
Condacul Sfântului Cuvios Avramie
Glasul 3
Fecioara astăzi…
În trup ca un înger pe pământ te-ai arătat şi pustnicind, ai fost ca un pom răsădit, bine crescând lângă apa înfrânării şi cu curgerile lacrimilor tale spălând întinăciunea. Pentru aceasta te-ai arătat locaş Dumnezeiesc al Duhului, Sfinte Părinte Avramie.
Troparul Sfântului Cuvios Avramie
Glasul 8
Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Avramie, duhul tău.