Pe 8 mai, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe unul dintre cei mai enigmatici și puternici sfinți ai pustiei: Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare. Personalitate complexă și profundă, Avva Arsenie este imaginea vie a renunțării totale la slavă, cunoaștere lumească și poziție socială, în favoarea unei căi austere și smerite, în care singurul dialog real este cu Dumnezeu. Despre el se poate spune fără exagerare că a fost unul dintre marii părinți ai tăcerii sfințitoare – un monah care a fugit de oameni pentru a-I vorbi doar lui Dumnezeu.
Origini nobile și chemare divină
Arsenie s-a născut la Roma, într-o familie nobilă senatorială, în a doua jumătate a secolului al IV-lea. A primit o educație aleasă, învățând atât limba latină, cât și greaca, și s-a format în cultura filosofică și retorică a vremii. Nu a fost doar un înțelept, ci și un om cu viață curată, plin de frică de Dumnezeu. De aceea, Biserica din Roma l-a hirotonit diacon, iar viața lui curată l-a făcut remarcat până la curtea imperială.
Împăratul Teodosie cel Mare, căutând un dascăl vrednic pentru fiii săi, Arcadie și Onorie, l-a cerut de la Apus. Împăratul Grațian și papa Damasus au fost de acord că nu există om mai potrivit decât Arsenie, deși acesta a încercat în zadar să refuze onoarea, considerându-se nevrednic și dorind să slujească în liniște altarului. În cele din urmă, supus voinței împărătești, a plecat la Constantinopol, unde a fost primit cu multă cinste.
La curtea imperială – dascăl de împărați
Ajuns în Răsărit, Arsenie a devenit educatorul oficial al prinților Arcadie și Onorie. Împăratul i-a spus cu smerenie: „Tu mai mult să le fii lor tată decât mine.” Nu era doar un profesor de filosofie și teologie, ci și un model viu de credință, disciplină și iubire față de Dumnezeu. Senatorii îl priveau ca pe o comoară rară, iar întreaga curte îl respecta pentru smerenia și cumpătarea sa.
Însă Arsenie nu s-a lăsat vrăjit de onoare. Faima, prestigiul și bogăția nu i-au atins inima. Dimpotrivă, în fiecare zi cerea lui Dumnezeu eliberarea de lume. Și Dumnezeu i-a răspuns într-un mod limpede: „Arsenie, fugi de oameni și te mântuiește!” Acest îndemn, venit de Sus, i-a schimbat viața definitiv.
Părăsirea lumii – începutul pustniciei
Fără întârziere, Arsenie și-a schimbat portul și a plecat în taină spre Egipt, la Alexandria, unde s-a călugărit. Apoi a mers în pustiul Schitului, intrând sub ascultarea avvei Ioan Colov. Aici, a îmbrățișat o viață aspră, plină de nevoințe, tăcere și rugăciune. La scurt timp, i s-a făcut din nou auzit glasul dumnezeiesc: „Arsenie, fugi, taci, liniștește-te – acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii.”
Prin această chemare repetată, se vede limpede că Dumnezeu nu l-a chemat pe Arsenie la predică, misiune sau conducere bisericească – ci la lucrarea lăuntrică, la taina neștiută a curățirii sufletului prin tăcere și retragere.
Un monah al tăcerii și lacrimilor
Patericul egiptean îl prezintă pe Arsenie drept un om care a urât slava lumii și a iubit lacrimile. Trăia retras, într-o chilie săracă, refuza cu delicatețe orice vizită și îndemna pe ceilalți să-l ocolească. Când papa Teofil al Alexandriei a venit cu un dregător să-l vadă și i-a cerut un cuvânt de folos, Arsenie le-a zis: „Oriunde veți auzi că este Arsenie, să nu vă apropiați.”
Avea în sân un petic de rasă cu care își ștergea lacrimile, pe care le vărsa aproape neîncetat. Priveghea toată noaptea, rugându-se în picioare, fără a-și pleca genunchii, până la răsăritul soarelui. Era un om uscat, cărunt, cu chip îngeresc și barbă până la pântece, dar nu voia să-și arate fața nimănui.
Într-o lume care pune valoare pe expunere, vizibilitate și zgomot, Arsenie ne arată o cale total opusă: tăcerea ca ascultare, fuga ca apropiere de Dumnezeu, singurătatea ca întâlnire cu esențialul.
Înțelepciune din adânc
Deși fusese educat în marile școli ale vremii, Arsenie nu se mândrea cu învățătura sa. Dimpotrivă, într-o convorbire cu un alt pustnic, a spus cu smerenie: „Învățătura latinească o am eu cu adevărat, dar alfabetul acestui țăran egiptean încă nu l-am învățat.” Într-o altă pildă, întrebat de ce țăranii dobândesc atâtea virtuți, a răspuns: „Noi din învățătura lumii nimic nu avem, iar acești țărani, din ostenelile lor, și-au dobândit faptele bune.”
De la Arsenie rămân și cuvinte de duh extrem de puternice, precum: „Pe cât îți este cu putință, sârguiește-te ca lucrarea ta cea dinlăuntru să fie după Dumnezeu și vei birui patimile cele dinafară.” Sau: „De vom căuta pe Dumnezeu, Se va arăta nouă; și de-L vom ține pe El, va rămâne cu noi.”
Moartea unui sfânt
Ajuns aproape de o sută de ani, slăbit de post, rugăciune și bătrânețe, Arsenie a simțit că sfârșitul se apropie. Ucenicii l-au întrebat cum dorește să fie înmormântat. Răspunsul lui, plin de umilință: „Oare nu știți să puneți o funie de picioarele mele și să mă trageți în munte?” Apoi le-a mărturisit: „Vedeți, fiii mei, în câtă frică mă aflu, vrând a ieși din trup?” Și le-a spus că de când s-a făcut monah, frica de Dumnezeu nu l-a părăsit niciodată.
Această frică nu era panică sau disperare, ci conștiința acută a măreției divine și a slăbiciunii omului. Arsenie a murit așa cum a trait – smerit, ascuns și înfricoșat de sfințenie.
Moștenirea lui Arsenie
Sfântul Arsenie a rămas în istoria Bisericii ca modelul desăvârșit al isihiei – tăcerea binecuvântată care curăță sufletul și apropie omul de Dumnezeu. Viața lui este o lecție radicală pentru epoca noastră, în care totul este comunicare, agitație, afirmare de sine.
Mesajul lui Arsenie nu e un îndemn la izolare absolută, ci la lucrare interioară, la curățirea inimii de griji deșarte, la dobândirea unei tăceri care vorbește direct cu Dumnezeu. Nu toți suntem chemați să trăim în pustie, dar toți putem învăța de la el smerenia, discreția, sobrietatea și adâncimea inimii.
Pe scurt, Sfântul Arsenie cel Mare este un reper pentru toți cei care caută nu slava lumii, ci împărăția lui Dumnezeu. El ne amintește că mântuirea începe cu un pas simplu, dar esențial: „Fugi, taci, liniștește-te și te mântuiește.”
Cântare de laudă la Sfântul Arsenie
Slăvitul Arsenie, cel de lume slăvit,
De slavă fugind, își zise-ntru sine:
„Lumii și oamenilor mort socotește-te.
Lucruri nici înțelepte, nici nebunești nu grăi.
Căci pentru vreun cuvânt nesocotit
s-a întâmplat rău să-ți pară, Arsenie;
pentru tăcere însă, niciodată.
Inima de nu mi-o voi lega de Domnul,
De astă viață de patimi nu mă voi putea dezlega.
Gândul doar la Domnul de mi-l voi țintui,
Patimile lumii-atunci, părăsi-mă-vor.
Clipele timpului ție lăsat
Cu rugă și lucrare umple-le;
Somnul fie puțin, iar lucrarea, sporită.
O, păcătoase Arsenie, nu mai lâncezi!
La pustie-atunci, pentru ce-ai mai ieșit?!
Hotărât lucru, nu spre trândăvie, ci spre mântuirea
Sufletului tău;
Hotărât lucru, nu spre multă dormire,
ci spre plângerea păcatelor
sufletului tău!
Pe care grabnic, o, vindecă-l, Arsenie,
Grăind către Domnul mereu:
Doamne, Milostiv fii mie, păcătosul!
Condacul Sfântului Cuvios Arsenie cel Mare
Glasul 3
Fecioara astăzi…
De la Roma ca un soare mare ai strălucit, şi ai ajuns către cetatea împărătească, prea fericite, luminând-o pe aceasta cu cuvintele şi cu faptele tale, şi izgonind întunericul neînţelepciunii. Pentru aceasta te cinstim pe tine, preacuvioase Arsenie, lauda părinţilor.
Troparul Sfântului Cuvios Arsenie cel Mare
Glasul 8
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Arsenie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.