În galeria sfinților ruși care au luminat Ortodoxia cu viața lor, Sfântul Cuvios Anatolie cel Tânăr de la Optina ocupă un loc de cinste ca dascăl al blândeții, al discernământului și al unei iubiri curate și necondiționate. Prăznuit în fiecare an la data de 30 iulie, el face parte din ceata Stareților de la Optina, acei îmbunătățiți ai lui Dumnezeu care au reînnoit duhul isihast în inima Rusiei și au fost „ochiul Bisericii” în vremuri de tulburare.
Mănăstirea Optina, Grădina duhovnicească a Stareților
Pentru a înțelege viața și lucrarea Sfântului Anatolie cel Tânăr, este important să ne întoarcem privirea către locul unde s-a sfințit: Mănăstirea Optina. Așezată în inima Rusiei centrale, aproape de Kozelsk, la aproximativ 130 de kilometri de Moscova, Optina a devenit, în secolul al XIX-lea, centrul renașterii duhovnicești a Bisericii Ortodoxe Ruse. Printr-o lucrare tainică și harică, aici s-a revărsat duhul Părinților din Pustiul Egiptului, Athos și Palestina, în viața sfinților stareți care au strălucit prin har, discernământ, sfat, smerenie și rugăciune.
Optina a fost, în acest sens, un răspuns al cerului la rătăcirile raționalismului și ale secularismului care pătrundeau tot mai mult în societatea rusă. Iar Sfântul Anatolie cel Tânăr este o verigă vie a acestui lanț de aur al sfințeniei.
Din lume, la Domnul Iisus Hristos
Sfântul Anatolie cel Tânăr s-a născut în anul 1855, primind numele de Alexandru Potapov. Încă din copilărie și-a dorit să urmeze viața călugărească, dar Dumnezeu, în iconomia Sa, a rânduit ca el să intre în mănăstire, la 15 februarie 1885, abia la 30 de ani după trecerea la Domnul a mamei sale. Această întârziere a însemnat o maturizare sufletească ce l-a pregătit pentru marile încercări și slujiri ale vieții monahale.
La intrarea în Mănăstirea Optina, Alexandru a fost rânduit ucenic de chilie al marelui Stareț Ambrozie de la Optina, un luminător al întregii Rusii. Această ucenicie l-a format nu doar duhovnicește, ci și în smerenie, ascultare și discernământ, cele trei virtuți de temelie ale monahismului autentic.
Monahism și lucrare duhovnicească
După zece ani de ascultare, rugăciune și nevoințe, Alexandru a fost tuns în monahism pe 3 iunie 1895, primind numele de Anatolie. Acest nume a fost purtat cu vrednicie, căci el avea să devină un nou „înviere duhovnicească” pentru mulți credincioși și frați din mănăstire.
După mutarea la Domnul a Cuvioșilor Iosif și Varsanufie, Cuviosul Anatolie a primit chemarea de a fi povățuitor duhovnicesc al obștii, alături de Cuviosul Nectarie. Deși era smerit și se socotea nevrednic, Dumnezeu l-a înzestrat cu darul pătrunderii inimii, cu compătimirea adâncă față de suferințele oamenilor și cu o blândețe care topea inimile.
Pe când Cuviosul Nectarie atrăgea pe cei cu pregătire intelectuală, Cuviosul Anatolie primea în chilia sa pe oamenii simpli, umili, necăjiți, care căutau un cuvânt de mângâiere. Chipul său senin, zâmbetul cald și cuvintele izvorâte din inimă îl făceau părinte și frate pentru toți. Chiar și în puținele fotografii care s-au păstrat cu el, se vede o lumină și o pace care nu pot fi decât rodul rugăciunii și al unei iubiri curate.
Prieten al celor în lume și îndrumător al celor în suferință
Un aspect aparte al lucrării Sfântului Anatolie este relația sa apropiată cu părintele de mir Alexie Meciov, un alt sfânt al Bisericii Ruse. Deși viețuiau în medii diferite monahale și mirene, între cei doi s-a legat o prietenie duhovnicească profundă, fiind unite de aceeași dragoste pentru Hristos și pentru oameni. Mulți credincioși din Moscova, veniți la Optina, erau trimiși de Cuviosul Anatolie la părintele Alexie, ca să-și continue lucrarea duhovnicească și în lume.
Sfântul Anatolie nu a fost un sfătuitor aspru, ci un părinte care a știut să aducă alinare, să întărească nădejdea, să aline durerile sufletești și trupești. Deși el însuși suferea de multiple boli, niciodată nu a refuzat să primească pe cineva. Pătimind în taină, el devenea mângâiere pentru ceilalți. Întreaga lui viață a fost o cruce purtată cu zâmbetul pe buze.
Prigoana și sfârșitul mucenicesc
În anii tulburi de după Revoluția bolșevică, prigoana împotriva Bisericii Ortodoxe s-a dezlănțuit cu furie. Stareți, preoți și monahi au fost aruncați în închisori sau uciși. Cuviosul Anatolie a fost și el arestat, dar din pricina bolilor nu a fost închis, ci dus într-un spital pentru deținuți. Acolo, din necinste, i-au fost tăiate barba și părul, însă Domnul a rânduit ca după câteva zile să fie eliberat, deoarece fusese confundat cu altcineva.
La 29 iulie 1922, autoritățile au emis un nou ordin de arestare. Cu smerenie, Cuviosul Anatolie a cerut o singură noapte pentru a se pregăti sufletește. Acea noapte a fost, de fapt, trecerea sa la viața veșnică. Trupul i-a slăbit brusc, fără o cauză medicală aparentă. În dimineața zilei de 30 iulie 1922, ucenicul său, Cuviosul Varnava, l-a găsit în chilie, în genunchi, rugându-se. Așa și-a dat sufletul: în rugăciune, în pace, în sfințenie.
A fost îngropat lângă Cuviosul Ambrozie, duhovnicul său, într-un loc pe care, cu doar două săptămâni înainte, l-a arătat, zicând profetic: „Aici poate fi așezat foarte bine încă un om.”
Moștenirea duhovnicească
Cuviosul Anatolie nu a lăsat tratate teologice sau predici înregistrate. Dar a lăsat cuvinte vii, păstrate de ucenici și transmise ca balsam pentru suflete.
Unul dintre cele mai cunoscute îndemnuri ale sale este acesta:
„Fără iarnă nu ar exista primăvară, fără primăvară nu ar exista vară. Așa este și în viața duhovnicească: puțină mângâiere, apoi puțină durere și, astfel, puțin câte puțin, se formează calea mântuirii.”
Altă dată spunea:
„Încrede-te în voia Domnului și Domnul nu te va rușina. Înaintea sfârșitului tău îi vei mulțumi lui Dumnezeu nu pentru bucurii și fericire, ci pentru nenorocirile și suferințele din viața ta.”
Aceste cuvinte trădează o experiență duhovnicească profundă, o înțelegere a vieții în Hristos care nu vine din teorie, ci dintr-o trăire concretă, în suferință, în rugăciune, în dragoste jertfelnică.
Rugăciune către Stareții de la Optina
Biserica îl cinstește pe Cuviosul Anatolie cel Tânăr împreună cu ceilalți mari stareți de la Optina, ca pe șapte stâlpi și șapte luminători duhovnicești.
Într-o rugăciune închinată acestora citim:
„O, preaslăviți drepți ai lui Hristos… pogorâți-ne de la Hristos dar de smerenie și pomenire a morții, să ne izbăvească cu harul Său de tot răul și să ne învrednicească de sfârșit creștinesc pe toți care îi cântăm Lui: Aliluia!”
Sfântul Anatolie cel Tânăr de la Optina este, așadar, un dascăl tainic al vieții în Hristos. Un om care a trăit smerit și a trecut lin în veșnicie, lăsând în urmă o lumină tainică și nepieritoare. Chipul său blând și cuvântul său duhovnicesc rămân pentru toți cei osteniți și împovărați o mângâiere și o călăuză pe calea mântuirii.
Rugăciune pentru izbavirea de Antihrist a Sfântului Anatolie „cel Tânăr” de la Optina
Să mă izbăveşti, Doamne, de cursele vicleanului şi urâtorului de Dumnezeu, antihrist, celui ce va să vină curând şi ascunde-mă de răutatea lui în pustia cea tainică a mântuirii Tale. Dăruieşte-mi, Doamne, putere şi bărbăţie ca să mărturisesc cu tărie Numele Tău cel Sfânt, să nu fug de frica diavolului şi să nu mă lepăd de Tine, Mântuitorul şi Răscumpărătorul meu, nici de Sfânta Ta Biserică.
Dăruieşte-mi, Doamne, şi ziua şi noaptea, plângere şi lacrimi pentru păcatele mele şi Te îndură de mine, Doamne, în ceasul Înfricoşătoarei Tale Judecăţi! Amin.