Sfântul Apostol Iacob, cunoscut în Sfânta Scriptură drept „fratele Domnului”, este una dintre cele mai luminoase și vrednice figuri ale Bisericii primare. Prin viața sa aspră, plină de rugăciune, curăție și jertfelnicie, el s-a arătat pildă de sfințenie și statornicie în credință, fiind totodată primul episcop al Ierusalimului și întemeietorul Sfintei Liturghii care îi poartă numele.
În fiecare an, la data de 23 octombrie, Biserica Ortodoxă îl pomenește cu cinste, aducându-și aminte de viața și mucenicia acestui sfânt apostol al lui Hristos.
Originea și familia Sfântului Iacob
Sfântul Iacob a fost fiul dreptului Iosif, logodnicul Preasfintei Fecioare Maria. Din prima sa soție, Salomeea, Iosif a avut patru fii – Iacob, Simon, Iuda și Iosi și trei fiice: Estir, Maria și Salomeea, care a fost mama Sfinților Apostoli Ioan și Iacob, fiii lui Zevedeu. După moartea Salomeei, Iosif a fost logodit de preoți cu Fecioara Maria, pentru a o păzi în curăție, fără a fi căsătorit cu ea. Din această pricină, Domnul Iisus Hristos a fost socotit de iudei drept fiul lui Iosif și frate după trup al fiilor acestuia, între care și Sfântul Iacob.
De aceea, în Evanghelie se spune: „Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii (verii) Lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda? ” (Matei 13, 55). Sfântul Iacob, fiind fiu al dreptului Iosif, a fost numit „fratele Domnului după trup”, deși nu avea aceeași mamă cu Mântuitorul, ci era rudă apropiată prin familia dreptului Iosif.
Tradiția spune că atunci când Iosif și Preasfânta Fecioară Maria au fugit în Egipt cu Pruncul Iisus, Iacob i-a însoțit în călătoria cea grea, împărtășindu-se de grijile și necazurile acelei pribegii. Încă din tinerețe, Iacob a fost un om al postului și al rugăciunii, ducând o viață aspră, de o curăție îngerească.
Viața de nevoință și râvna pentru Dumnezeu
Sfântul Iacob a fost un nevoitor desăvârșit. Nu a gustat niciodată vin sau untdelemn, ci se hrănea doar cu pâine și apă. Nu a intrat niciodată în baie, purta mereu o haină aspră de păr și petrecea nopțile în rugăciune, dormind foarte puțin. Din pricina mulțimii plecăciunilor sale, genunchii i se făcuseră tari și crăpați, asemenea genunchilor de cămilă.
Viața sa era o mărturie vie a credinței și a iubirii lui Dumnezeu. A păzit curăția trupului și a sufletului până la moarte, făcând din sine o jertfă vie și sfântă înaintea Domnului. De aceea era numit de toți „Iacob cel Drept”, căci nimeni nu putea afla în el nici cea mai mică abatere de la poruncile lui Dumnezeu.
Credința și slujirea lui Hristos
Când Domnul Iisus Hristos a început propovăduirea Evangheliei, Iacob a crezut în El din toată inima. A ascultat cuvintele Sale și s-a aprins de dragoste dumnezeiască, urmându-L ca pe un adevărat Părinte ceresc. După Învierea Mântuitorului, Iisus S-a arătat mai întâi Sfântului Iacob, dovadă a dragostei Sale pentru el, așa cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel: „După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; ” (1 Corinteni 15, 7).
Sfântul Iacob a fost rânduit de Însuși Domnul ca episcop al Ierusalimului, păstorind prima comunitate creștină din lume. În această slujire sfântă, el a arătat o înțelepciune și o blândețe asemenea lui Hristos. Sub povățuirea sa, Biserica din Ierusalim s-a întărit, iar mulți iudei și elini s-au întors la credința în Mântuitorul.
Sfântul Apostol Iacob a fost unul dintre cei mai respectați membri ai Soborului Apostolic de la Ierusalim, ținut în anul 51, alături de Sfinții Apostoli Petru și Ioan, fiind socotiți „Şi cunoscând harul ce mi-a fost dat mie, Iacov şi Chefa şi Ioan, cei socotiţi a fi stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba dreapta spre unire cu ei, pentru ca noi să binevestim la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur,” (Galateni 2, 9). Cu înțelepciune a hotărât atunci ca păgânii convertiți la Hristos să nu mai fie ținuți să împlinească legea lui Moise, ci să trăiască după legea harului, prin credință și fapte bune.
Scrierile Sfântului Iacob
De la Sfântul Iacob ne-a rămas una dintre cele mai frumoase și adânci scrieri ale Noului Testament: Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacob, plină de sfaturi duhovnicești și învățături despre trăirea unei vieți curate și pline de credință lucrătoare. În această epistolă, el ne îndeamnă să unim credința cu fapta, spunând: „Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este.” (Iacob 2, 26).
Tot Sfântul Iacob este cel care a alcătuit prima rânduială a Sfintei Liturghii, inspirat de Duhul Sfânt, Liturghie care îi poartă numele până astăzi. Mai târziu, Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur au scurtat această slujbă pentru neputința oamenilor, dar esența ei a rămas aceeași. În unele biserici ortodoxe, Liturghia Sfântului Iacob se săvârșește o dată pe an, în ziua sa de prăznuire, ca amintire a începuturilor liturgice ale Bisericii.
Păstorirea și mucenicia Sfântului Iacob
Păstorind cu dragoste și înțelepciune Biserica Ierusalimului vreme de treizeci de ani, Sfântul Iacob a fost pentru credincioși un adevărat părinte și model de sfințenie. Viața sa curată, rugăciunea neîncetată și neînfricata propovăduire a lui Hristos au atras asupra lui ura căpeteniilor iudeilor.
Când mare arhiereu a devenit Anania, acesta, plin de zavistie, a hotărât să-l ucidă. Cu prilejul sărbătorii Paștilor evreiești, l-au silit pe Sfântul Iacob să urce pe aripa templului din Ierusalim și să vorbească poporului împotriva lui Hristos. Dar, plin de Duhul Sfânt, el a mărturisit cu glas mare înaintea mulțimii: „Hristos este adevăratul Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce S-a născut din Fecioara Maria, a pătimit, a murit și a înviat a treia zi, și S-a înălțat la ceruri!”
Furioși, preoții și cărturarii l-au aruncat de pe templu. Căzând de la înălțime, sfântul nu a murit pe loc, ci s-a rugat pentru ucigașii săi, asemenea Mântuitorului: „Doamne, iartă-le lor, că nu știu ce fac!”. Atunci, un om, orbit de ură, i-a zdrobit capul cu un ciocan de fierar, pecetluind astfel cu sângele său credința în Hristos.
Sfântul Apostol Iacob a pătimit moarte mucenicească în anul 62, la vârsta de 66 de ani, fiind înmormântat lângă templu, în Ierusalim.
Moștenirea duhovnicească
Sfântul Apostol Iacob, rudenia Domnului, a rămas în istoria Bisericii drept chipul desăvârșit al credinței trăite prin faptă, al smereniei și al dragostei pentru Dumnezeu. Viața sa aspră, slujirea neînfricată și jertfa până la moarte sunt o mărturie vie a Evangheliei lui Hristos.
Prin pilda lui, suntem chemați și noi să trăim cu curăție, cu credință lucrătoare și cu dragoste față de aproapele, să unim rugăciunea cu fapta și să păstrăm neclintită credința ortodoxă, chiar și în vremuri de încercare.
Astăzi, Sfântul Iacob cel Drept strălucește în ceruri între sfinți, rugându-se pentru Biserica pe care a păstorit-o și pentru toți credincioșii care îl cinstesc.
Condacul Sfântului Apostol Iacob, ruda Domnului
Glasul 4
Cel Ce Te-ai Înălţat…
Dumnezeu Cuvântul Tatălui Unul-Născut, Cel Ce a venit la noi în zilele cele de apoi, Sfinte Apostole Iacob, Dumnezeiescule, pe tine întâi te-a arătat păstor şi învăţător ierusalimitenilor şi ispravnic credincios Tainelor celor duhovniceşti. Pentru aceasta, toţi pe tine te cinstim, Apostole.
Troparul Sfântului Apostol Iacob, ruda Domnului
Glasul 2
Ca un ucenic al Domnului ai primit Evanghelia, drepte; ca un mucenic eşti de neînduplecat; îndrăzneală ca un frate al lui Dumnezeu, a te ruga ca un ierarh. Roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.