În calendarul Bisericii Ortodoxe, pomenirea Sfintei Veronica se face cu evlavie și recunoștință, ca aducere aminte a unei vieți marcate de credință adâncă, dragoste pentru Mântuitorul și o mărturie tăcută, dar grăitoare, despre minunile săvârșite de Fiul lui Dumnezeu. Cine a fost această sfântă femeie, al cărei nume s-a păstrat cu cinste în istoria mântuirii și care este înfățișată în tradiție ca model de smerenie, recunoștință și curaj?
Femeia cu scurgere de sânge, vindecarea prin credință
Sfânta Veronica este identificată cu femeia despre care vorbește Sfânta Evanghelie:,, Şi iată, o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani, apropiindu-se de El pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui.Căci zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui şi mă voi face sănătoasă; Iar Iisus, întorcându-Se şi văzând-o, i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Şi s-a tămăduit femeia din ceasul acela.” (Matei 9, 20-22), dar și ceilalți evangheliști sinoptici, ca fiind cea care suferea de doisprezece ani de o scurgere de sânge, boală grea și rușinoasă, care o făcea să fie considerată necurată din punct de vedere ritual, exclusă din viața comunității și sortită unei suferințe tăcute.
În mijlocul mulțimii care se înghesuia în jurul Domnului Iisus Hristos, această femeie, deși marginalizată și bolnavă, a avut îndrăzneala unei credințe vii. Fără să-i spună un cuvânt Domnului, s-a strecurat prin mulțime și s-a atins de poala hainei Lui, spunând în sine: „Numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă.” Domnul, cunoscând toate gândurile inimilor, a simțit „putere ieșind din El” și S-a întors spre ea, zicând: „Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit.” Și femeia s-a vindecat pe loc.
Această întâmplare este una dintre cele mai emoționante mărturii ale Evangheliei despre puterea credinței personale și despre răspunsul plin de milă al Mântuitorului față de cei aflați în suferință. Această femeie nu este doar un personaj biblic, ci, potrivit tradiției Bisericii, este tocmai Sfânta Veronica.
Din suferință la slujire: viața Veronicăi după minune
Potrivit scrierilor și tradițiilor Bisericii, Sfânta Veronica era originară din Cezareea lui Filip (numită și Paneas), o localitate situată în nordul Țării Sfinte, în apropierea muntelui Hermon. După ce a fost vindecată de Mântuitorul, viața ei a cunoscut o schimbare radicală. Această minune a fost începutul unui drum duhovnicesc, pe care Veronica l-a parcurs cu evlavie și dăruire, devenind o următoare a lui Hristos și o mărturisitoare a iubirii Lui față de oameni.
Din recunoștință pentru vindecarea sa, Sfânta Veronica a poruncit turnarea unei statui din bronz, înfățișând pe Domnul Iisus Hristos ținând de mână o femeie îngenuncheată. Această lucrare, așezată în fața casei ei, purta o inscripție care spunea: „Lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii”. La picioarele statuii creștea, potrivit tradiției, o plantă cu puteri tămăduitoare, care vindeca orice boală, ca o prelungire a harului dumnezeiesc.
Această statuie este o mărturie rară a utilizării reprezentărilor sculpturale în tradiția creștină răsăriteană, unde, de regulă, iconografia are caracter bidimensional. Însă în cazul Veronicăi, gestul nu avea caracter artistic, ci profund duhovnicesc: o ofrandă adusă Domnului Iisus Hristos, pentru a aminti tuturor trecătorilor de puterea vindecătoare a Domnului și de iubirea Sa față de oameni.
Se spune că statuia a fost păstrată până în vremea împăratului Iulian Apostatul (361–363), care a încercat să o modifice, transformând-o într-un idol păgân ce semăna cu Zeus. Astfel, fapta de recunoștință a Veronicăi a fost întinată de lucrarea celui care s-a lepădat de Hristos. Totuși, pomenirea acestei statui rămâne mărturie vie a unei sfinte care nu și-a uitat niciodată Vindecătorul.
Veronica și Drumul Crucii, tradiția mahramei
Pe lângă identificarea Sfintei Veronica cu femeia vindecată de curgerea de sânge, o altă tradiție, mai cu seamă apuseană, o asociază cu momentul patimilor Domnului. Potrivit acesteia, Veronica ar fi fost femeia care, cu inimă zdrobită de durere, a îndrăznit să-I șteargă fața însângerată Mântuitorului, în timp ce Acesta își ducea Crucea spre Golgota.
Ca semn al iubirii și al milostivirii, chipul Domnului s-a imprimat pe mahrama cu care Veronica i-a șters fața. Această imagine a fost considerată o icoană „acheiropoietă”, adică nefăcută de mână omenească, una dintre cele mai vechi reprezentări ale Domnului Iisus Hristos, cunoscută sub numele de Sfânta Mahramă.
Această relatare, deși nu apare în Evanghelii, face parte din tradiția transmisă de Biserică prin scrieri și mărturii vechi. Numele „Veronica” este înțeles de unii exegeți ca provenind din expresia latină „vera icon”, „chip adevărat”, referindu-se tocmai la mahrama pe care s-a imprimat chipul Domnului.
Călătoria la Roma și moștenirea spirituală
O veche scriere apocrifă, Faptele lui Pilat, menționează că Sfânta Veronica, cunoscută și sub numele de Berenice, s-ar fi aflat în posesia unui portret al Mântuitorului Iisus Hristos și ar fi călătorit cu el la Roma, pentru a-l arăta împăratului Tiberiu, care era grav bolnav. Tradiția spune că, odată ce împăratul a văzut chipul Domnului, s-a vindecat pe loc, fapt care a constituit un argument în plus pentru recunoașterea divinității Domnului Iisus Hristos.
După moartea Veronicăi, acest portret ar fi fost păstrat cu evlavie de către Sfântul Clement, episcopul Romei (prăznuit în Biserica Ortodoxă pe 24 noiembrie), consolidând astfel legătura spirituală dintre Orientul și Occidentul creștin în primele secole.
Moartea și pomenirea Sfintei Veronica
Sfânta Veronica și-a petrecut viața în rugăciune, închinare și mulțumire către Dumnezeu. După ce a fost vindecată trupește, ea a primit și o vindecare sufletească: credința ei i-a adus mântuire, cum i-a spus și Domnul Iisus Hristos: „Credința ta te-a mântuit.”
A adormit cu pace, lăsând în urmă o moștenire vie, un exemplu de credință, de recunoștință și de iubire curată față de Domnul Iisus Hristos. Pomenirea ei în Biserică se face cu evlavie, pentru că ne aduce aminte că fiecare dintre noi, oricât de jos am fi căzut, putem fi ridicați printr-o credință smerită și sinceră.
Sfânta Veronica ne arată că suferința nu trebuie să ne izoleze de Dumnezeu, ci dimpotrivă, să ne apropie de El
Ea este exemplul viu al credinței lucrătoare, care nu se mulțumește cu vorbele, ci se manifestă prin fapte: prin apropierea de Domnul Iisus Hristos, prin recunoștință și prin mărturisirea credinței în fața lumii.
Într-o vreme în care mulți oameni se încred mai degrabă în puterile omenești decât în harul lui Dumnezeu, Veronica ne amintește că adevărata vindecare trupească și sufletească vine prin atingerea smerită și rugătoare de poala hainei lui Hristos, adică prin participarea la viața Bisericii, prin spovedanie, rugăciune, împărtășanie și fapte bune.
Să o cinstim așadar pe Sfânta Veronica, femeia care L-a atins pe Domnul Iisus Hristos cu credință și care, prin aceasta, a fost atinsă de harul mântuitor. Fie ca rugăciunile ei să ne ajute și pe noi să ne apropiem cu aceeași îndrăzneală sfântă de Domnul nostru Iisus Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor.
Condac 1
Folositoare caldă câștigându-te pe tine, ne rugăm ție, noi, nevrednicii, și, ca ceea ce ai arătat chipul lui Iisus Hristos, dăruiește-ne să-L vedem și noi, sus în cer, ca să te cinstim și să-ți cântăm: Bucură-te, Veronica, mironosița lui Hristos!
Troparul Sfintei Veronica:
Prin tine Chipul cel Dumnezeiesc a fost păstrat în siguranță, Maică Veronica, căci luând crucea ai urmat lui Hristos și lucrând ai învățat să nu se uite la trup căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii, împreună se bucură, Prea Cuvioasă Maică Veronica, duhul tău.